Vineri și sâmbătă, la Brașov

Ce bine că proiectul început la Brașov în toamna trecută de Robert Elekes continuă, și nu oricum, dar pe 1 și 2 iulie va avea loc (sub brandul în creștere al „Dactăr Nicu's Skyzoid Poets”) un festival de poezie dedicat memoriei lui Alexandru Mușina. Acesta ar fi împlinit pe 1 iulie 62 de ani, ceea ce înseamnă că au trecut trei ani și aproape două săptămâni de când extraordinarul poet, profesor și eseist 80-ist nu mai e printre noi. La Brașov vor citi vineri și sâmbătă douăzeci de poeți, de la prieteni apropiați și colegi ai lui Mușina până la tineri autori brașoveni, sibieni și bucureșteni de astăzi, care sunt cu toții, într-o măsură mai mică sau mai mare, legați de literatura pe care a scris-o A.M. Afișul și programul lecturilor și al celorlalte evenimente de pe 1 și 2 sunt mai jos, presimt că vor fi două zile (cu lecturi, lansări și un mic concert) pe care cei care vor veni le vor ține minte.

Iar ăsta este poemul meu nou, scris ieri, pe care-l voi citi pentru prima dată (împreună cu alte cinci recente) vineri seară, la Tipografia cea ospitalieră din centrul Brașovului, cam de la ora 21.

Crampa și cearcănul

„Sunt luni în care nu câștig nici cât să pot

muri”, zice fără să-și ridice privirea din pământ, iar eu tac

și dau din cap sperând să nu fie nevoie

să spun banalitățile crase prin care

oamenii își oferă asigurări că se-ascultă sau

că sunt solidari. Narațiunea spune că meserii

concrete făcute cândva de oameni concreți

au fost înlocuite de mașini – și asta continuă de la an

la an. Cu siguranță de vină nu-i Viorica,

prințesă de câțiva ani în împărăția lui Ciuciulete,

tot mai trecută, mai obosită, cărând cu un cărucior

improvizat cam

tot ce se poate căra spre firmele dubioase care

îți dau ceva mărunțiș pentru plastic sau sticlă –

Viorica, „altădată un cur de cinci stele”, mă asigura

vechiul meu coleg Breazu, centură neagră,

mare amator de bătăi în drumul dinspre liceu spre

sala de net, astăzi agent de asigurări și tatăl

a cinci jigodii pe care sigur o să-i omoare

într-o noapte cu ranga.

E aproape dimineață când mă gândesc la ei,

în special la Viorica, dar ce știu eu? – sunt un tehnician

mărunt al instinctului și-al opacității

pentru că am barbă și țin minte cam tot. Geometrii

flexibile, forme de cunoaștere extinse cu sălbăticie (altfel

nu s-o fi putând, filosofule?), dar totuși ceva îmi

lipsește, și nu sunt aripile alea de lemn cu

care-am sperat cândva să.

În fine, totul e mai mult sau mai puțin la voia întâmplării,

îmi notez, cu gândul la textul sălciu-sarcastic-necruțător

pe care-l voi scrie despre

Vaterland – apoi, firește, pornesc să-mi cumpăr

câteva beri care să mă anestezieze.

În câteva ore îmi fac plinul și gata: o să pot începe

să dau telefoanele și mailurile faimoase de care

o să-mi fie iar rușine la ziuă…

Mă gândesc la Viorica și la următoarea mea postare

pe facebook – nu, nu va fi un poem social, angajat,

nici o glumiță pe marginea tevaturii

politice din ultima vreme – poate o frază-două prin care să-i

mai împung pe năprasnicii scriitori de statusuri

ai generației următoare. Pe băieții puri și duri care

luminează înfumurați cu un neon deasupra capului

pe care ei nu văd că e scris TERMINATIO MEMORIÆ –

treaba lor, eu oricum iluzii nu îmi mai fac.

Afară s-a mai răcit, culeg rarele zgomote ale nopții

și chiar că nu-mi folosesc la nimic – oare ce-o face Viorica,

al cărei cur, s-o recunoaștem, e acum de maxim trei stele?

Crampa și cearcănul ca forme de cunoaștere,

foamea, acest ultim avanpost al frumuseții.

E întuneric, pe Moldovița miroase a tei și a ploaie, ascult

cu urechea ciulită motoarele care pregătesc Înălțarea.