Poemul săptămânii (44). Marius Robescu

Marius Robescu (1943-1985) a absolvit Filologia la București, debutând în volum o dată cu poeții celui de-al doilea val 60-ist. Volumul Ninge la izvoare (1967) va fi urmat de Viața și petrecerea (1969), Clar și singurătate (1972), Utopia ninsorii (1975), Spiritul însetat de real (1978), apoi de o antologie retrospectivă purtând același titlu (apărută în 1980 în prestigioasa colecție „Hyperion” a Cărții Românești), Pielea minotaurului (1982), Inimile de platină (1984), Joc și înviere (1985).

Robescu se stinge din viață la aceeași vârstă la care dispăruse și Virgil Mazilescu, la doar un an și două luni după acesta. Lasă un Bildungsroman neretușat, ce va fi publicat după douăzeci de ani – Trunchiul și așchia, apărut în două volume (2005, 2006). Îi mai apar postum Ideogramă. Arta insomniei (1986) și antologia Poezii (1996), în excelenta colecție coordonată în anii ’90 la Editura Vitruviu de către Mircea Ciobanu. De atunci, doar antologări sporadice – în Poezia română actuală a lui Marin Mincu sau în Poezia română după prolectultism a lui Constantin Abăluță, ambele ieșite cu mai bine de 15 ani în urmă.

Poet prolific, M.R. e menționat tot mai rar, iar despre cărțile sale de poezie au mai scris doar câțiva critici și poeți care păstrează afinități cu discreția, claritatea și intelectualismul ce infuzează constant, cam pe parcursul a două decenii, literatura lui Marius Robescu.

Poet modern și cerebral, cultivând mai degrabă litota și evitând mereu, spre deosebire de majoritatea colegilor săi de generație, retorismul sau figurile de stil exaltate, de profilul lui Robescu s-au lipit la sfârșitul anilor ’70, când poetul atingea un vârf de receptare și stimă, câteva etichete credibile, precum „grație și gravitate” (Victor Atanasiu), „pudoare și cinism suav” (Petru Poantă) etc.

Nu ar fi rău pentru poeții de azi să știe că un tânăr de acum 40 de ani anticipa o parte din modalitățile preferate de a se scrie poezie în 2016 – atât la nivelul sintaxei, cât și în profunzime, pentru că vorbim de un intimist hipersensibil care își tratează angoasele și exasperarea într-o manieră nervos-delicată, atentă întotdeauna la precizia, lipsită de exagerări și patetisme, a expresiei.

Ador o fărâmă de suflet

Când unii sună la ușă ca să te căsăpească
iar alții așteaptă liniștiți după ziduri
știind că într-o bună zi te vei duce tu singur
să-ți vâri capul în laț

când unul behăie tânjind în vigoarea amurgului
iar altul cumpără totul pe un cornet de semințe
(biata lui copilărie a însemnat minciună și rapt
și virtutea e mai tare dacă n-a citit nici o carte)

când totul se reduce la eficiența monedei care înfiripă
mereu aceeași melodie ruginită în cutia automatului
(ferească sfântul să-ți fie scârbă că te repeți,
viața cere să-i tragi înainte fără rușine!)

crede-mă că ador o fărâmă de suflet
asemeni unei trâmbe de flori scuturate
pe terenul roșcovan de tenis în dumineca paștilor

place-mi mult să fiu eu naiv
și să nu trag pe nimeni pe sfoară.

din Spiritul însetat de real (1980)