Cazemata Stoiciu

articol apărut în două numere consecutive, nr. 206 / mai și nr. 207 / iunie 2016 ale revistei „Timpul”

Scriitor productiv și constant, de neocolit în antologiile, studiile și panoramele poeziei românești de după 1980, Liviu Ioan Stoiciu a făcut multă vreme figură de nonconformist și de inadaptabil, arătând nu o dată, fără insolența calpă sau jucată a altora, fața unui rezistent, a unui opozant încruntat și umoral. Instransigența sa, dublată de un spirit nu atât tăios, cât scrâșnit, posac, veșnic nemulțumit, a părut mereu autentică, fiind confirmată de poezia pe care o scrie de aproape patru decenii; în cazul său, așa cum e omul sunt și ritmurile dintotdeauna ale scriiturii sale.

Fără să fie neapărat un gică-contra expansiv ca Alexandru Mușina, instigator hâtru care se hrănea din provocările intelectuale pe care le arunca tot timpul și cu orice ocazie (sunt convins că, atunci când va apărea într-o ediție completă, și nu doar în foiletonul captivant din „Vatra”, jurnalul acestuia va stârni un mare interes), Stoiciu și-a clădit reputația unui ins dificil, ce rezistă în convingerile sale ca într-o cazemată. Fără să se transforme chiar în insurgență, intransigența lui L.I.S. a făcut ca, după propria-i candidă mărturisire, să fie „pus cu forţa preşedinte de judeţ” la Focșani, pentru ceva mai puțin de trei luni, după răsturnarea regimului Ceaușescu. Stoiciu era un poet ce publicase deja patru volume: La fanion (1980), Inima de raze (1982), Când memoria va reveni (1985) și O lume paralelă (1989), despre care se vorbise la Radio Europa Liberă și care avea o oarecare notorietate în orașul vrâncean.

După ’90, când se mută la București (devenind pentru o perioadă redactor-șef la „Contrapunct”, unde se ceartă cu toată lumea), Stoiciu publică noi volume de poezie, în care componenta etică e tot mai prezentă și care îi vor consolida reputația: Poeme aristocrate (1991), Singurătatea colectivă (1996), Ruinele Poemului (1997), Post-ospicii (1997) și Poemul-animal (Crepuscular) (2000), precum și un volum de memorialistică și două romane. Copleșit de premii (Premiul USR, Premiul Academiei Române, Marele Premiu ASPRO, Premiul Asociației Scriitorilor din București), mai cu seamă pentru Singurătatea colectivă, prezent în cele mai importante antologii ale perioadei (cele alcătuite de Alexandru Mușina, respectiv Marin Mincu), L.I. Stoiciu pare la începutul secolului XXI unul dintre poeții de bază ai 80-ismului. Andrei Bodiu scrie un studiu excelent despre poezia lui, trecându-l printre cei șase poeți (ceilalți fiind Cărtărescu, Iaru, Mariana Marin, Ion Mureșan și Mușina) a căror operă o tratează în volumul Direcţia 80 în poezia română (2000).

Poezia lui Liviu Ioan Stoiciu e depresivă, cătrănită, spăimoasă, dar în același timp virilă, scrutătoare, cu momente de veridică robustețe, extrăgându-și expresivitatea și forța brută dintr-o ambiție disperată de a-și învinge pulsiunile thanatice și tenebroase. Stoiciu nu e un scriitor tonic, nu e fermecător, simpatic, polimorf, și asta fiindcă nu i-o permite o structură sufletească ce pare complicată, dar a cărei simplitate e aceea dintotdeauna a marilor indispuși, a celor conduși o viață întreagă de o pasionalitate bipolară. Și asta nu neapărat în sensul unei patologii, ci mai curând ca în învățăturile Sf. Toma din Aquino – la Stoiciu, totul se întâmplă dintr-o extremă în alta, scurtcircuitul din care se produce poezia sa e mereu între doi poli ireductibili (dragoste-ură, speranță-disperare, plăcere-durere, reconciliere-manie). Stoiciu nu are prea mare legătură cu trăsăturile de manual ale generației sale. Asta s-a mai spus, și chiar s-a accentuat, pentru a-i scoate în relief originalitatea. Dacă ar fi să-l asemănăm cu cineva din poezia românească postbelică, aș spune că e o combinație neobișnuită între Ion Gheorghe (probabil ultimul mare poet al țărănimii, și autorul pe nedrept ignoratelor Elegii politice) și Marin Sorescu, evident acela din La Lilieci.

La fel ca Sorescu, Stoiciu caută în prima lui carte, La fanion, să construiască un epos în răspăr; la fel ca la Sorescu, și în poemul lui Stoiciu e o bolboroseală de glasuri care se întretaie, se suprapun, se învălmășesc, iar din această polifonie se glisează în mai multe direcții – pe de o parte, prozaicul și anecdoticul, banalul și cotidianul, pe de alta, dimensiunea mitizantă. Rezultatul e o combinație neașteptată și foarte proaspătă între lumea colorată a unei halte (gospodine și ceferiști în mediul lor, pe care Stoiciu îi cunoaște foarte bine, căci acolo își are rădăcinile) și panteonul clasic grecesc. Iar cu Ion Gheorghe, Stoiciu împărtășește poate tonul gutural-gloduros, poezia sa e sincopată și cultivă chiar într-o mai mare măsură decât poetul Scrisorilor esențiale rostirea scrâșnită, rebarbativă.

L.I.S. nu lucrează în sensul „bunei struniri” a versului, a cărui tăietură e mereu neașteptată, de fapt, cezura pare arbitrară, cert e că „rândurile” textului său poetic au o paradoxală vioiciune astenică. Directețea o caută mereu Stoiciu, sarcasmul și afurisenia îi sunt la îndemână (dat fiind că umor sau ironie n-avem a căuta în poezia lui), dar parcă prea abuzează de ele – mai ales dacă ai citit suficiente volume în care face acest joc. Parcă nicio noutate nu a încorporat scrisul lui Stoiciu pe măsură ce cărțile s-au adunat, poetici contemporane au evoluat în diverse direcții, noi autori au devenit repere incontestabile, unele linii de evoluție s-au stins în mod natural. Iar diferența dintre a nu face nici un compromis stilistic sau concesii vreunei mode literare și suficiența auctorială e uneori aproape insesizabilă, însă esențială.

Dacă am ajuns să vorbesc despre suficiență în cazul lui Liviu Ioan Stoiciu, nu e fiindcă ar fi ajuns într-o poziție privilegiată în cadrul sistemului literar – L.I.S. a părut mereu să aibă talentul de a se situa în răspăr cu autoritatea și de a fi, pe cale de consecință, evitat când vine vorba de acele indicii (e drept, atât de des înșelătoare și efemere) ale consacrării depline.

Nu e mai puțin adevărat că poetul a câștigat, cu excepția Premiului Național de Poezie, cam toate „distincțiile” (iertată-mi fie limba de lemn a establishment-ului literar) importante de pe la noi și că de curând editura Paralela 45 a început publicarea întregii sale opere poetice (anunțate în cinci volume, deci vreo 1500 de pagini îndesate de poezie, un fleac...). Este în paranoia acestei producții copleșitoare, în preamultul poetic și în conduita burlesc-imprevizibilă a lui Stoiciu ceva care face dificilă receptarea poeziei sale pe cât de dificil este să suporți toanele, mizantropia, alternanța ciclotimică a acestui caracter greu de definit.

După La plecare, din 2003 (care ar fi trebuit să închidă un ciclu complet, început în 1980 cu La fanion) – când poetul își anunța cunoscuții cu o expresie îndurerată că e ultima sa carte –, L.I.S. a mai publicat cinci volume de poezie, plus Cantonul 248, o cărămidă de 500 de pagini scoasă în 2005 de Editura Vinea în colecția „Ediții definitive”). Cantonul 248 recupera inclusiv poemele din anii ’70, ciclurile „Balans” din Caietul debutanților, 1977 (1978) și „Cantonul 248”, publicat în Caietul debutanților, 1978 (1979).

Devenind, de la un punct încolo, greoi și monoton, Stoiciu rulează aceleași tehnici și procedee binecunoscute. Curios la el este că, exceptând cărțulia intitulată pam-param-pam (adjudu vechi) (2006), cuprinzând poeme din preistoria scriiturii sale și publicate dintr-o pornire bovarică, Stoiciu nu a scăzut flagrant sub nivelul general al poeziei sale. A mai scos, după 2000, trei romane, un jurnal, un volum de teatru, a ținut un blog care a fost citit cu pasiune mai bine de un an de o sumedenie de autori și cititori mai tineri (umorul involuntar al lui L.I.S. e spumos, mai ales când vine vorba de energii cosmice, alinieri astrale, fluxuri energetice și coincidențe care-ți fac părul măciucă). Dar impresia generală este a unei poetici manierizate, a unei literaturi în care, ca cititor, nu ai loc de întors.

Nu-i vorbă, poezia nu e o treabă democratică, dar nici să citești la nesfârșit aceeași emisie pe jumătate certăreață, pe jumătate spăimos-apocaliptică, pigmentată cu binecunoscuta retorică a degradării (specifică, scria mai demult Octavian Soviany, „vârstei de fier”, a „vârstei întunecate” din paginile lui Guénon) nu e, de la un punct încolo, tocmai ușor. Atenție, vorbim, după 2003, cu excepția rateului din 2006, despre Craterul Platon (2008), carte bizară, cu fotografiile inexplicabile ale unor piramide și relicve egiptene; Pe prag (Vale-deal) (2010); Substanțe interzise (2012) și Nous (2015).

Puțini poeți contemporani se oțărăsc la cititor ca Liviu Ioan Stoiciu, și mai puțini reușesc să stăpânească „arta de a bruftului” specifică acestui poet. A bruftului în ambele sensuri – pentru mine, verbul descrie perfect senzația pe care o lasă poezia lui Stoiciu – aceea de tencuială umedă aruncată întruna cu mistria de un muncitor îndârjit și țâfnos pe un perete tot mai voluminos și mai jilav. Marin Sorescu, unul dintre maeștrii săi, s-a oprit, în cele din urmă, după ce a stors tot ce se putea stoarce din uriașul ciclu La lilieci, revenind în ultima parte a vieții la o poezie mai simplă, esențializată, până la textele finale, creionate din doar câteva tușe, poate cele mai autentice și mai zguduitoare poeme soresciene, din Puntea (Ultimele).

În schimb, Stoiciu e neschimbător: corporalitate malignă, duhuri necurate, presimțiri de prezențe malefice, profeții ale devastării trupești, omul îndreptat spre pierzanie, e ba parabolic, ușor iritabil, arhetipal, glosând pe teme mitice pe care le aduce în realul imediat și concret – toate aceste trăsături despre care s-a scris destul în ultimii 30 de ani sunt încă valabile. E de ajuns să te folosești inteligent de aceste etichete puse pe poezia mai veche a lui Stoiciu ca să-i comentezi și poezia din Nous (2015), și treaba e ca și făcută. Nu trebuie decât să adaugi citate, pe care le poți lua deschizând aproape oriunde o carte de Stoiciu. Surprize nu.

Unde a surprins, din păcate, L.I. Stoiciu, în ultima vreme, a fost unde ne așteptam mai puțin: scriitorul îndârjit și intransigent despre care vorbeam la început, nedreptățit și umilit de Nicolae Manolescu acum câțiva ani în scandalul Goma, a devenit acum unul dintre soldații credincioși ai conclavului ilegitim ce conduce muribunda Uniune a Scriitorilor. Pentru asta, Stoiciu a început să scrie lucruri mincinoase și denigratoare la adresa colegilor săi „insurgenți”, adică a acelora care au avut tupeul să propună o reformă a Uniunii Scriitorilor. Să ne înțelegem: nominalizat de câțiva ani la Premiul Național „Mihai Eminescu”, Stoiciu s-a cumințit, se poartă comme il faut, doar-doar i-o veni și lui rândul la premiu după ce vor fi răsplătiți cei mai devotați oameni ai lui N. Manolescu, aflat, după schimbarea statutului breslei, la al treilea mandat ca președinte al Uniunii. Și uite așa, un poet care acum două decenii ar fi fost printre primii care să exclame „Împăratul e gol!” a ajuns, în speranța că va lua în cele din urmă un premiu mai baban, să umble ca un orbete pe la sindrofiile unor oameni pe care zău că, știindu-i latura accentuat morală și civismul din literatura sa (nu uit Jurnalul stoic din anul revoluției), nu mi-aș fi închipuit niciodată că-i va lua la un moment dat, în mod oportunist, tovarăși de drum.

Prin recentele trădări și lașități pe care le-a arătat, cu regret (ba nu, cu necaz) trebuie să spun că, din punctul meu de vedere, cazemata Stoiciu (care a rezistat eficient din punct de vedere moral trei decenii și jumătate, moralitatea fiind imposibil de desprins de scrisul unui asemenea autor – așa că nu-mi spuneți să nu încurc scriitorul cu omul, care-i supt vremi) s-a năruit.