joi, 26 mai 2016

„Ținutul negru”, de Marko Pogačar


Marko Pogačar, Ținutul negru (Ed. Tracus Arte, 2015)
traducere de Adrian Oproiu și Goran Čolakhodžić

Îl știu pe Marko de aproape șapte ani, când am fost împreună în proiectul Word Express, destinația finală a acelei călătorii fiind Istanbul, unde ajungeam pentru prima dată. Am ținut legătura, ne-am citit în traducerile pe care le aveam la îndemână (mai întâi doar în engleză, apoi, mai recent, eu am fost tradus în sârbă/croată, iar el în română), am păstrat o corespondență care s-a cam răzlețit într-o vreme și ne-am regăsit prin diferite părți ale Europei (Zagreb, Belgrad, București și, cel mai recent, la Viena).
Pogačar apare pentru prima oară în românește la Tracus Arte cu volumul Ținutul negru, scos cam pe ascuns anul trecut, în traducerea lui Adrian Oproiu și a lui Goran Čolakhodžić. Cartea a apărut mai întâi în croată, acum trei ani, iar între timp ediții ale ei au fost publicate în Serbia, Spania, Austria și România. Volumul verifică o parte dintre observațiile făcute în legătură cu poezia lui Pogačar, care are un acut simț pentru realitatea imediată, o poezie angajată într-un mod subtil, dar puternic, ale cărei contururi amintesc uneori de bizareriile (y compris absurdul) pline de farmec ale lui Šalamun, alteori de exactitatea și spiritul pătrunzător tipice lui Novica Tadić. Istoria e un personaj constant, definitoriu al acestei poezii, iar lapidaritatea unor versuri-sentință care ți se fixează-n memorie se combină excelent cu umorul negru, corosiv și cu o priză la real care se vede uneori cel mai bine în desfășurările pe orizontală ale unor poeme excelent orchestrate. Ori încotro ar lua-o, poezia aceasta are un sens etic. O poftă nebună de a ricana. O răfuială cu regulile. Cu limita. Cu Dumnezeu.
Marko Pogačar e un poet cu forță expresivă și exactitate. Reușește aproape în fiecare poem să fie ori acut, ori surprinzător până la scandalos (nu uit că provine dintr-o cultură catolică burgheză și meridională), ori sumbru și inteligent, ori mixează toate aceste calități în niște precipitate poetice cu care nu-i de joacă.


Duminică, după-amiază devreme

Îndes noaptea într-un e-mail hain
și-l trimit la tot poporul.
totuși pentru o poezie trebuie mai mult;
e prea ușor să pleci doar așa.
trebuie, de exemplu,
să spui: e duminică, după-amiaza devreme
băieții strigă undeva
pentru că echipa lor a câștigat,
vara și-a julit genunchii, și-a ridicat părul,
ceea ce se vede mai ales la fete.
să spui să pleci, să te îmbulzești în sine
un bulgăre de caimac bătut în cer,
în timp ce cuvintele sub masă sunt chircite
ca niște labe, mirosurile ude și groase,
șoarecii sufletului. mai mult. totuși trebuie
mai mult. și intru în poezie brusc
ca pula în micul Iisus:
e o duminică fierbinte, după-amiaza devreme
iar oamenii înnebuniți de lumină așteaptă
dimineața să deschidă poșta.


Lacul (13)

Frica e un înger minor,
un mic Goebbels care a murit în somn. malurile
mele au fost odată un bulevard lung și delicat, o înțepătură
rotundă în șoldul lui Dumnezeu. acest ghem
de bărbi și de ordine e dintotdeauna dușmanul lacului.
o dată ghemul a urcat pe lac ca într-o pădure nocturnă
și de acolo a mârâit dureros & înzăpezit. pot spune
cu siguranță că urăște lacul.

odată cu venirea apei toate animalele rapide
și înțelepte au dispărut, iar cele încete și neghioabe au rămas
cum sunt. m-am ridicat până la punctul în care
întoarcerea a fost ceea ce este: o potecă tomnatică pentru orbi.
apoi am stat speriat și gol
în mine însumi ca într-o oglindă strâmtă, am văzut
cum deodată se lasă ceva pe mine, o voce
părăsită; un corp care lipsește.

tot ceea ce lacul a văzut acolo se culcase cu
niște câini periculoși. să spunem așa: avea
o depresie doar atât cât e necesar, un exces de adâncime și toată această apă.
acum să presupunem că totul este fals. acolo
se desfășoară un picnic uscat și plăcut. e multă băutură și muzică și mult dumnezeu
dar lacul sare de pe pod. în el o cădere mută și liberă,
sub el fundul, letargic și nesfârșit, ca Parlamentul croat. peisajul
îndoaie capetele animalelor la pământ. rădăcinile putrezesc în continuare.


Revoluția permanentă a limbajului poeziei de dragoste. Troțchiștilor obosiți

Cum să scrii, în anul 2007, poezie de dragoste?
vremea asta-i groasă de iubire.

toți, adică, ne iubesc moderat.
teoria vorbește despre totala absență a mișcării.

piața spune: dacă vorbești despre iubire,
vorbești despre dumnezeu, sau viceversa.

Pogačar gândește: totul este dumnezeu = dumnezeu este nimicul.
bombardier preaplin de înțeles periculos.

dar undeva în colțișorul acelei iubiri, când o împingi la zid,
ceva crește fără de rest.

rezervația luării și a dării.
și în ea baobabul prin a cărui coroană urci la cer.

în cele din urmă știi: cel mai teribil lucru în afara fascismului
este fascismul moderat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu