Maeștrii unei arte muribunde

Ochi umflați, poeme de dimineață

în care păsările sunt gureșe și lascive și așteaptă

la geam semnul de slăbiciune,

când brocartul plesnește de pe fotolii

ca de pe un contabil burtos. Reziduuri, ochi plânși,

bani găuriți

prin care nu mai vrea să privească decât un

scrântit

care își urăște chipul și nu știe nimic despre

Jdanov.

Un eu mai stilat n-ar vinde

gogoșile astea, dar dacă tot sunteți aici

puteți cel puțin să arătați puțină-nțelegere.

Nu tu delir, nu tu sânge împotmolit în artere,

nu tu disonanță cognitivă,

doar o ureche clăpăugă pe care îți vine s-o smulgi

de pe căpățâna asta care nu promitea

mai nimic.

Tu știi că dacă taci scrântitul va scrie ceva –

chiar nu te deranjează? Îl lași? Ce ciudat, alții

l-ar lovi peste mâini până i le-ar face

harcea-parcea. Nenorocitu

oricum are dinții stricați, labele mereu înghețate și

fizionomia unui motan desfrânat. Știm amândoi

că totul s-a terminat că învățătura

pentru care am acceptat să fim misionari (și pe care

ăsta, caricatura, neghiobul, înc-o

fetișizează) e o minciună. – Băi, ești surd? N-ai auzit

ce s-a stabilit? Oficiul s-a-nchis, trebuie

să ne apucăm de-altceva!

Nimic. Nici nu vrea să audă, umblă ca somnambulul

aude voci, scoate bolboroselile alea

îngrozitoare.

Ce ne vom face cu el?

Eu zic să-i scurtăm agonia

și te rog stinge tu lumina când ieși.