Șireturi

Nu credeam în viitor, nu mă interesa asta, atâtea altele au început să mă hărțuiască de îndată ce mi-a devenit clar că nu pot controla nimic. N-am vrut niciodată să fiu ceva anume, și nici să fiu ca oricine, la cheremul tuturor întâmplărilor și accidentelor oarecare. Orice lucru banal poate fi teribil într-o viață de om. Nici doctor, nici avocat, nici marinar, nici măcar primul băiat din cartier care să ajungă pe Marte – eu visam doar să mă întorc în trecut, chiar dacă trecutul ăsta însemna un lucru intens trăit cu treizeci de secunde în urmă. Mi-ar fi fost de ajuns. Dar între timp am înțeles prea bine, mamă, ce înseamnă să fii vlăguit, lipsit de orice motivație sau inițiativă, de orice poate ajuta să te târăști încă o sută de metri-nainte. Să proiectezi pentru viitor trebuia să fie-o prosteală pentru fete romanțioase și ambițioșii care cred că-și pot scrie povestea propriei vieți înainte de a ști ce anume ne stăpânește ființa firavă și atât de ușor de strivit.

A trebuit să ajung pe un munticel împădurit, la 1200 de kilometri de casă, pentru ca în bungalowl ăsta să încep să respir altfel; să mă gândesc la viitor ca la un chip ce se decupează foarte încet din ceață și-ncepi să-i ghicești liniile. Aici, cât vezi cu ochii – mirajul nemișcării, oricât ți-ai încorda auzul – doar ciripitul ăsta subțire, un fluierat măgulit de el însuși, respirația întretăiată ca după dragoste a ierbii, liniștea arborilor festonați.

Și dintre toate lucrurile pe care le-aș putea regreta, care mi-ar putea îngrășa nemulțumirea, absența unor gesturi încastrate în totemul copilăriei, insecte preistorice prinse în ambră, flash-uri inexplicabile cu unghere uitate din camera de joacă, escavatoare și betoniere de jucărie, trenulețul electric adus de la Moscova, soldățeii de plastic, căsuța din lemn și toate șireturile pe care nu le puteam lega cum trebuie, târându-le prin prăfăria din străzile Viorele și Ruginoasa.

  Iar dacă vorbesc de șireturi, poate că asta e o amintire neroadă și pe seama ei se poate glumi, numai că pe mine mă umple de căldură, ca orice te face să te simți protejat încă după mulți ani. Țin bine minte cum te-ai aplecat – învățasem deja să citesc și să scriu, mi-era însă cu neputință să-mi leg șireturile alea alunecoase, să fac lucrul ăsta simplu așa încât să nu mai cad în nas –, te-ai lăsat pe vine în peisajul trist al pieței, trist pentru că totul respira parcă printr-un plămân bolnav, cavernos. Mi-ai legat șireturile cu aceeași ușurință cu care păreai să faci totul, le-ai făcut și funda, apoi ți-ai ridicat privirea și mi-ai zâmbit: vedeam pe chipul tău mai mult decât se poate citi în orice carte, mai mult decât se poate descrie fără să devii ridicol – să vorbesc atunci despre felul în care niște proteine se aliniaseră oportun, cât să ne facă posibilă recunoașterea? Despre banalul mecanism al geneticii, care îmi așternuse pe chip aceste trăsături, ca tu să mă păzești de tot ce poate fi rău? Șireturi, mamă.

Iar apoi alte momente, cu o fată puțin mai mare, pe care o amuzam și căreia cred că îi era puțin milă de mine, aplecându-se înainte de a intra în sala de sport și legându-mi șiretul pentru ca profa să nu urle iarăși la puberul slăbănog și stângaci care eram. Sau după-amiaza când, după căzătura în râul cu nume imposibil, având o coastă frântă și icnind de durere nițel cam demonstrativ, o coreeancă rasată cu care vorbeam despre poezie mi-a strâns mai bine șiretul – serios, îmi era imposibil să mă aplec –, după ce am ieșit din spitalul neverosimil în care nimeni nu înțelesese o iotă din ce le spusesem.

Șireturi – acum înțelegi? Dacă m-ai pune să folosesc un singur cuvânt pentru tot ce îți datorez, acesta ar fi.

17 aprilie 2016