Păpușica

Am redescoperit, datorită boemistului și traducătorului Mircea Dan Duță, acest poem a cărui primă variantă a fost scrisă când eram încă licean, adică prin 2002. Textul a mai fost retușat pe parcurs, în următorii ani i-am dat un alt contur, dar publicasem deja două volume de poezie în care nu intrase, așa că a rămas prin niște hârtii pe care nu le-am mai cercetat cu mare interes. M.D. Duță mi-a atras atenția că poemul e printre cele traduse de doamna Libuše Valentová pentru lectura pe care am avut-o în cafeneaua Fra din Praga la începutul anului 2008, fiind apoi publicat în revista slovacă „iLeGaLiT”. Îl pun și aici, dintr-un puseu de tandrețe exagerată. În apărarea mea voi spune că aveam 18 ani și eram, desigur, mult mai naiv decât poeții de 18 ani de acum. Și credeam în poezie (cu toate fandările mele pretins autoironice) cu puterea a 24 de turbine Pelton. 

Păpușica

eu care nu am o meserie şi chiar dacă aş avea una aş urî-o

neîntârziind să arăt asta tuturor

fiindcă de la înălţimea birourilor răsturnate cu fundul în sus

la care aş huzuri fără grijă

nici nu aş întreprinde altceva decât să-mi privesc mâinile

toată ziua

ca pe nişte animăluţe străine

de care m-aş putea despărţi oricând

eu care tot spuneam că îmi voi închide pentru totdeauna poezia

în cuşca papagalilor dar ce spun eu poezie

păpuşica asta de cârpă cu un singur ochi

jerpelită şi tristă şi fără rost

şi vorbeam unui public ce de mult adormise

sau înţepenise aşteptând da da va fi atât de frumos

şi mai aruncam în mine un păhărel de tărie ca pe-un bănuţ

într-o fântână aproape secată

vom fi scânteietori strigam (punându-mi gâtul

pe un obiect tăios ce-mi producea emoţii

foarte puternice) hi hi ne vom

distra pe cinste veţi vedea

în vara lui 2002, după ceremonia de absolvire a liceului