Poemul săptămânii: Mihai Traianu

Am mai scris, cu ani în urmă, când îl descopeream cu entuziasm, datorită lui V. Leac, pe anonimul poet arădean Mihai Traianu, din care am ales emoționantul poem „Să întinzi mâna”, din cartea cu care a debutat acum 39 de ani. De asemenea, pe Traianu l-am mai publicat într-un număr mai vechi al revistei „Poesis internațional” (nr. 8 / martie 2012).

Mihai Traianu

Mihai Traianu (1940-2007) a câștigat Premiul de debut al Editurii Dacia din Cluj-Napoca pe anul 1976, așa că volumul său de poezie, Stăpân de pajiști, a apărut în 1977, ceea ce l-a făcut pe Victor Felea, un bun poet și critic de poezie, cunoscut redactor al revistei „Steaua”, aparținând generației anterioare, să remarce știința poetului arădean (care debuta matur, după 35 de ani) de a îmbina „ironia blândă sau corosivă” cu „un soi de romantism naiv și sentimental”, „limbajul metaforic și cel prozaic”.

Aveau să mai treacă 16 ani până când poezia lui Traianu – poet extraordinar de discret, de nu de-a dreptul anonim, știut și stimat probabil doar de câțiva concitadini atinși de aceeași patimă pentru poezie – a văzut din nou lumina tiparului. Trecerea râului (1993) reia integral volumul de debut (deși, curios, cu un titlu schimbat: Stăpân pe pajiști), la care se adaugă șaizeci și trei de poeme care îl impun pe M.T. ca pe un poet cu o viziune și un univers clare, distincte și substanțiale – ceea ce face cu atât mai de neînțeles miopia contemporanilor săi.

Poate că o parte a răspunsului stă în această rememorare făcută de V. Leac în urmă cu câțiva ani: „Ieşirea în public a lui Mihai Traianu se rezuma la drumul de acasă până la intrarea în cea mai apropiată alimentară. Nu cunosc pe nimeni care să fi avut o viaţă mai discretă, la fel ca Bartleby, mişcările-i erau încete şi totodată invizibile. Neobservată a trecut şi poezia sa. (…) e adevărat că erau foarte puţini cei care îi cunoşteau opera, dar nici printre aceşti cunoscuţi nu s-a găsit vreun promotor. Eu l-am întâlnit târziu, în ultima perioadă a vieţii lui, când vederea i se înrăutăţise din nou. Era un tip fascinant, stătea întotdeauna, atunci când beam cafea sau ceai, indiferent în ce locaţie eram, cu faţa spre Mureş. «Eu sunt un poet de râu, el e singurul care mă înţelege, nu-i pot întoarce spatele», zicea, privind prin mine şi prin tot ce era în spatele meu, spre râu. Şi râul l-a înţeles: a şters orice urmă a trecerii lui prin viaţă.”

Până la moartea din 2007, în condiții cumplite (Traianu a fost găsit, conform unei mărturii, înghețat în casă după câteva zile în care nu mai fusese văzut), poetul a mai publicat două volume, în care experimenta pe cont propriu noi formule (ca în poemele în proză din Aevea, 1999, sau ambițioasa Lumina zodiacală, din 2003), aparent fără niciun interes pentru ceea ce ar fi putut însemna receptarea poeziei sale de către public sau critica literară. Un remarcabil poet necunoscut, atât în timpul vieții, cât și după moarte, Mihai Traianu rămâne un spirit exemplar, coborât parcă din galeria personajelor aproape neverosimile ale lui Roberto Bolaño. 

Să întinzi mâna

Să întinzi mâna să prelungești dar viața
unui prieten umbra lui pe pământ

Să treacă ierni și valuri de iarbă să întinzi
viața lui pe fața zilelor
să bată dar inima lui peste încremenirea
pietrelor de râu și mugurul crud

Să adaugi un răsărit
peste suflarea lui o creangă înflorită
o închipuire a ploii chiar să-l îndemni la iubire
adică iubirea pentru o femeie iubirea de patrie
iubirea pentru hai să spunem un ied primăvara

Prelungindu-i dar viața nu printr-un miracol
doar să-i întinzi mâna
când e pe cale de a se pierde
ce greu să spunem a muri

Să îi readuci totul în lumina ochilor în plămâni
în sângele lui și în carnea și oasele lui de om

din Stăpân de pajiști (1977)