A venit la mine îngerul purta mănuși din piele de
Căprioară l-am
întrebat pe unde ai umblat atât
Pe unde
îngere de ai lăsat să
Se întâmple
toate nenorocirile astea?
Foloseam un
limbaj literar ales cumpănit
Cum citisem
prin poeziile-n care apar
Îngeri
Și
căprioare.
– De ce nu
vreți să înțelegeți, măi oameni buni?
(S-a aprins la față își frângea mâinile
De parcă doi pui de căprioară ar fi-ncercat
Să-și smulgă unul altuia
Capul).
– De ce nu vreți să mă vedeți ca pe ceea ce sunt?
(Îi venea să plângă de nervi. Îi venea să
Dea cu mine de pământ
În momentul ăla.)
Mi-era frică, dar parcă îmi era și milă de el.
Îmi era rușine că mă gândisem de atâta
Vreme la înger ca la unul care-ar
Putea să rezolve totul. Ca la unul croit
Exact pentru asta. Un fel de
Ecologist suprem intransigent și milos
Ceva între Captain Planet și Dalai Lama de parcă
Ar fi fost de domeniul evidenței
Că trebuie să îi pese.
Atunci îngerul și-a scos mănușile
Și am înțeles.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu