Din Graz

Am ajuns de mai puțin de unsprezece ore la Graz, după mica peripeție (confuzie) vieneză cu firma SMS și drumul întortocheat (mai mult decât lung) prin diferite sate mici și perfecte din partea estică a țării – șosele impecabile, pe dedesubt și pe deasupra, giratorii cu nu știu câte sensuri, indicatoare, indicatoare, pasageri lăsați unul câte unul pe la casele lor, încercări firave de dialog – oamenii, simpatici în fond, amorțiți ca și mine în microbuzul ăla (care a fost cu totul altceva decât taxiul la care mă așteptam pentru suma exagerat de mare plătită de cei de-aici – moft inutil, care mai mult mi-a cauzat neplăceri), vorbind o engleză firavă – pe de altă parte, eu mai înțeleg câte o propoziție, dar nici vorbă să exprim ceva în germană. În special cupluri în vârstă întoarse din Africa (pe lângă mine și o negresă zveltă, cu un zâmbet frumos – din câte am înțeles venea sau se întorcea din Lagos –, mai erau în mașină trei perechi, oameni de vreo șaptezeci de ani, foarte bine păstrați, îngrijiți și plini de viață. Și iarăși gândurile și comparațiile cu ai mei, cu viața lor, cu bătrânețea nenorocită din România, nu mai insist, asta e deja o discuție veche și tristă). În fine, Graz.

Primit, descusut, dăscălit de Luise Grinschgl. Tipa e voluntară, energică, in charge. Se ocupă de mai bine de un sfert de secol de Internationales Haus der Autorinnen und Autoren Graz. Prima ieșire în oraș, vorbăraie despre ce face, despre ce fac (– Deci, să înțeleg că ești liber-profesionist. – Da, încerc.), multe nume de cunoscuți comuni, mai ales poeți pe care i-am întâlnit, publicat, și care au fost, la rândul lor, oaspeți aici. Despre Caius, care m-a recomandat organizației lor, despre Marko Pogaçar și Dariusz Sośnicki, despre Novica Tadić, Goran Simić, Saša Ilić, mici bârfe despre vedetismul lui Šehić, încerc să o mai dau pe glumă, are umor, se prinde, continuă, păstrăm discuția, la un gulaș și o bere locală, într-o zonă confortabilă. Îmi vorbește cu entuziasm despre Fiston Mwanza Mujila, scriitor congolez de limbă franceză, despre care-mi mai zisese, pe la sfârșitul anului trecut, de bine și Radu, care l-a întâlnit prin cele Europe, la un festival (nu rețin exact unde, o să-l întreb). Am primit deja de la Luise două cărți de-ale lui, una de poezie, bilingvă (franceză-germană), și una de proză, în engleză.

Către 8 și jumătate își dă seama că nu prea mai rezist și mă conduce la casa asta uluitoare din Schlossberg. Sunt impresionat. Aici mai stau un ungur și un neamț, primul nu vorbește decât germana, celălalt, romancier foarte prolific, din câte-nțeleg, e rezident din septembrie, are bursa cea mare. Poate e și oboseala, dar nu mă așteptam la un astfel de loc. Cocoțat pe munte, cu o grădină superbă – publică, ce-i drept (însă poarta se închide seara) –, cu turnul ce se vedea din depărtare și, mai ales, cu liftul ce urcă pe dinăuntrul muntelui, cu vederea de aici, începusem deja să nu mai înregistrez ce descopeream în jur, rămâne să cercetez totul în zilele ce urmează.

Două vise puternice, foarte filmice – sau, într-o oarecare măsură, teatrale –, după primul m-am trezit, destul de cutremurat (de acuratețea detaliilor, a dialogurilor, de povestea bine legată, realistă ca într-un film nemțesc – sau austriac, că tot), dar mi-am impus să rămân în pat. Am mai adormit puțin (n-aș putea spune pentru cât timp), în care a venit al doilea vis – și mai intens, mai neașteptat (cu totul neașteptat, fiindcă nu mi se pare că situația care declanșează conflictul, spaima și toată fierberea din somn are vreo legătură cu ceva gândit sau cu frici pe care să mi le fi cultivat lately, cel puțin nu conștient, în fine). Încerc să notez câte ceva până ce nu se vor șterge detaliile.

Primul – straniu (încep cu sfârșitul): la final – iar asta face până la urmă dintr-un vis nu șocant, nu în sensul atâtor vise violente, crude, apocaliptice pe care le am – el se sinucide, aruncându-se de la etaj. „Obiectivul” (nu-mi dau seama dacă sunt personaj sau doar narator, cred că mai degrabă varianta a doua) e undeva într-o curte, el cade (nu-mi dau seama precis dacă suprind întreaga scenă, parcă nu), se prelinge cumva de-a lungul zidului, haina îi rămâne agățată de un burlan sau o ieșitură din peretele exterior (fără geamuri, din câte-mi pot da seama – deci întrebarea: de unde s-a aruncat de fapt?), iar jos văd grămăjoara informă, inertă, știu că e el. În secvența imediat următoare – aici intervine bizareria și imaginea care mă zgâlțâie și mă aruncă afară din vis –, plan apropiat: nu e el cel care s-a aruncat, ci ea. El a-ncercat să o prindă, iar ea a căzut pe el. Sunt amândoi stâlciți, tumefiați, știu că sunt morți – e ceva hamletian în imaginea asta –, disperare, întrebări rămase în aer etc.

Visul începe cu o relație curioasă dintre un [cercetător? savant? artist? – nu pot spune] și discipolul său, e un fel de relație de dragoste platonică între ei, dar în care cel tânăr e constant umilit și supus unor probe de foc. Posesiune, exigență și confuzie. E și o femeie – tânără, de vârsta discipolului, deși pare – trebuie să fie – iubita celui mai vârstnic. Ea și „ucenicul” – subjugați amândoi de farmecul magistrului. Din perspectiva pe care o am (deci sunt în poveste, dar nu particip, sunt cameramanul, „personajul invizibil”), surprind la un moment dat o discuție aprinsă în care toate resorturile relației toxice ies la iveală – tânărul, sensibil și derutat, se plânge de felul în care e tratat, de faptul că devotamentului său i se răspunde așa. Ea (care pentru un moment îmi pare că e tot un el – sau, în orice caz, o ființă mai degrabă androgină, firavă și depresivă) are altfel de frustrări, deși în esență cei doi își recunosc unul altuia drama, fără ca asta să-i unească neapărat, amândoi rămân foarte însingurați în șovăielile și incertitudinile lor, nici vorbă de „complicitate” (poate doar de un fel de complicitate îndoliată) între ei sau de erotism înfiripat subreptice.

Urmează o discuție în care amândoi încearcă (parcă pe furiș) să-i explice unui al treilea (poate paznicul laboratorului? al atelierului maestrului?) dezolarea lor, iar acesta le răspunde simplu și clar, tăind din doar câteva cuvinte nodul gordian, dar făcându-i parcă mai disperați și prăbușiți în nelămuririle și tensiunile care și-i dispută. Apoi blank, poate o scenă ștearsă deja din memorie – și finalul frisonant cu care-am început.

Al doilea vis – sunt într-un supermarket, greu de spus unde, poate chiar aici, în Austria? – nu are importanță. Seară târziu, situație de conflict simplă, tratată americănește – la casă, doi arabi (un el și o ea), cu chef de ceartă, provocatori, tot iau lucruri, le întorc pe toate fețele, le trântesc pe tejghea, se răzgândesc, vor să pară fioroși, se vede că vor să facă ceva necinstit, tensiune în creștere, vânzătoarea e depășită, mai e pe acolo și un paznic, nu intervine. Privesc scena jenat, apoi mă apucă o furie surdă atunci când arabul ia POS-ul (sau altceva) și face câțiva pași, dând impresia că vrea să plece cu el: mă reped către el, mai întâi i-l cer, apoi i-l smulg din mână în vreme ce el, furios, se pregătește să mă lovească. Nu știu cum, de unde și când, dar am pus mâna pe o mică șurubelniță cu un vârf foarte ascuțit pe care i-o pun ăstuia în gât, și o țin acolo cu mâna stângă. Îl împung, nu-l las, el mă privește cu o imensă ură, m-ar sfâșia, dar tonul meu e decis, îl las să-nțeleagă că îi voi înfige chestia aia în jugulară. În spatele lui femeia gesticulează, strigă, mostre de comportament agresiv, menit să intimideze. Atunci intervine și paznicul, împreună cu care îl umflăm pe arab și-l aruncăm afară din magazin. Ăsta mai urlă ceva, amenință înainte să dispară în noapte, știm că va reveni imediat și că nu va fi singur.

De aici începe de fapt partea interesantă, care problematizează visul și are potențial dramatic (dincolo de cocoșeala mea onirică dinainte – nu prea cred că într-o situație „reală” identică aș acționa așa, passons). Paznicul devine agitat, nervos, începem să discutăm, nu știm ce să facem. Discuția e curioasă, aflu că băiatul (care, acum îmi dau seama, e foarte tânăr și slăbuț) e din Iași (ha!) și că își dă seama că dacă nu va fă tăiat în seara asta, oricum jobul îi e periclitat etc. Fata de la casă vrea să cheme poliția, dar știm cu toții că nu va ajunge la timp sau nu va ajunge deloc, încercăm să ne regrupăm, tensiunea e-n creștere, dialogul dintre mine și flăcăul din Iași ilustrează probabil niște frici mai profunde pe care nu le-am conștientizat până acum. Se vede treaba că toată panica asta cultivată de media, terorismul, atacurile, neliniștile vestice din ultima vreme au lucrat și-n mine, scurtcircuitându-mi niște relee. Brusc, ieșim din magazin și suntem într-o curte interioară (destul de asemănătoare – iar ăsta e singurul punct de sutură, de legătură cu primul vis – cu cea unde s-a petrecut sinuciderea lui/a ei din dramoleta cu cei trei), știm că nimeni nu ne va deschide, oricum geamurile de la parter sunt zăbrelite, nu iese nimeni, e o stare de panică generală, așteptăm, așteptăm să vedem ce se va întâmpla, cine va veni, dialogul e alimentat și de unele observații legate de potențiala mea inacțiune (– Dacă nu ai fi făcut asta, acum totul era-n regulă, făceau puțin scandal, poate luau ceva neînsemnat și plecau. – Nu putem sta cu mâinile-n sân, dacă nu facem nimic, totul se va scufunda etc.). Mă trezesc nu speriat, dar cu un puternic sentiment de îngrijorare și cu câteva noi dileme.  

14 aprilie 2016, 5 A.M.