Ce scriam acum aproape 12 ani despre Uricaru & USR

Să nu mori cu ei de gât (ca să-l citez pe Eugen Istodor dintr-o carte citită când eram prin liceu)?

Am scris articolul ăsta când încă nu împlinisem 21 de ani, acum merg lansat spre 33 și ce s-a schimbat? A, da, în rău. Că-n loc de Eugen Uricaru a venit Nicolae Manolescu, om și scriitor pe care îmi amintesc că-l respectam, și care s-a dovedit de zece ori mai nerușinat și mai feudal decât Uricaru? Ce să faci? Cât să te lupți cu morile de vânt? Gabriel Chifu era în 2004 mâna dreaptă a lui Uricaru, din 2005 până azi e mâna dreaptă a lui Manolescu. Cum vine asta?

Fabulaţiile preşedintelui

            Sunt de notorietate, de ani buni, neînţelegerile – atât de frecvent întâlnite în toate domeniile vieţii noastre culturale – între personalităţile care conduc instituţii importante ale culturii române. Iar acesta nici măcar nu este un neajuns dintre cele mai grave al junei noastre democraţii. Disputele cvasi-intelectuale pe mize de nimic sunt distracţia favorită a literaţilor români de la paşoptişti încoace. Tot timpul există măcar trei-patru bisericuţe, cu tot atâtea influenţe, idei fixe şi vendete personale... Ştie toată lumea cât de cât atentă la scena literară că există grupări ce-şi dispută şi cel mai neînsemnat privilegiu, de cele mai multe ori ajungându-se la discursuri vitriolante, de nu chiar înjurături ca la uşa cortului. Că, de pildă, într-o parte e statornicit grupul ce conduce Ziua literară, şi că acesta e în stare să lupte pe viaţă şi pe moarte pentru a-şi păstra culcuşul călduţ, sau că Marin Mincu, luându-i-se un cenaclu pe care l-a condus aproape doi ani, încearcă să pârjolească câmpurile şi să otrăvească fântânile, reuşind să-şi alunge şi ultimii aliaţi pe care îi mai avea, că preşedintele Uniunii Scriitorilor îl ţine când pe unul, când pe altul pe genunchi, şi că iute-i atinge cu nuielușa pe cei care n-au fost cuminţi ş.a.m.d.

Cum falnicul critic M. Mincu a căzut în dizgraţie, apele s-au tulburat de tot. Odată zâzania stârnită, cu ajutorul deplin, se spune, al lui Ştefan Agopian, domnul Eugen Uricaru sugerează acum – deşi Domnia Sa şi criticul dizgraţiat păreau, în urmă cu un an, să se înţeleagă decent – că de fapt nici nu a crezut prea mult în misia şi posibilităţile lui M.M. de a conduce cenaclul cu pricina, şi că numai la insistenţele domnului Mincu i s-a încredinţat acestuia moşirea Euridicei. Criticul, aprig cocoş deghizat în acvilă, „demască” la repezeală cârdăşia preşedintelui cu „baronii literari” (numai aici nu se strecuraseră bieţii baroni!). Unde mai punem că la acuzaţia preşedintelui, Marin Mincu susţine că, dimpotrivă, dânsul a început să se joace de-a mentorul cu puştanii doar fiindcă a fost singurul care a acceptat această postură şi că, în consecinţă, i-a făcut, la vremea aceea, preşedintelui un mare serviciu.

            Dar unde se găsesc oamenii tineri în toate aceste conflicte de cafenea (cu ecouri în presa avidă de scandal – vezi articolele recente din „Cotidianul” şi „Gardianul”)? Se implică în vreun fel sau refuză amuzaţi coborârea în ceea ce pare a fi, până la urmă, un mare bâlci? Ar avea vocile lor vreun răsunet sau ar putea, dat fiind că cei mai mulţi nu sunt încă în nici o tabără, să funcţioneze ca arbitri în chestiuni pe care oamenii „de la vârf”, fiind prea adânc vârâţi în ele, nu le mai pot privi cu justeţe? De curând, am primit un răspuns important, un singur şi evident răspuns la toate aceste întrebări în definitiv puerile.

            Ostilitatea, pentru cei cărora nu le era încă destul de clară, şi superioritatea arogantă a lui Uricaru au izbucnit cel mai limpede atunci când acesta a afirmat că, de fapt, tot ce s-a citit în importantul cenaclu-atelier Euridice a fost „pornografie”, în felul acesta, preşedintele expediind repede lichelele mici care se cred deja scriitori şi care cam trebuie, nu-i aşa, puse acum la respect... Purtarea şi declaraţiile publice ale domnului Uricaru sunt cele ale unui mare surmenat. Sau – trebuie să acceptăm şi această din urmă ipoteză – ale unui abil manipulator pentru care atacul e cea mai bună defensivă. În ambele cazuri, o ieşire impardonabilă pentru care preşedintele Eugen Uricaru nu poate decât să primească un vot de blam din partea tinerilor pe care îi atacă fără să aibă nici cea mai mică idee în legătură cu ceea ce ei scriu! Nu ştiu dacă are sfătuitori proşti sau rău intenţionaţi, ori dacă domnul Uricaru se lasă adesea condus de umori, dar de data aceasta, Domnia Sa şi-a ales, în încercarea de a-i da o lovitură decisivă „exilatului” contestatar Marin Mincu, un adversar colectiv – tinerii scriitori care au frecventat cenaclul Euridice al Uniunii – a cărui legitimitate de a pune la îndoială un discurs mincinos este în mod cert mai mare decât a bravului şi urgisitului M.M. Atunci când afirmă cu năduf că Marin Mincu a promovat şi încurajat o literatură pornografică, preşedintele Uniunii Scriitorilor se umple de ridicol şi se dovedeşte a fi încă o dată în afara problemei; prin ricoşeu, afirmaţiile domnului Uricaru lovesc în întreaga generaţie tânără, zis douămiistă, afirmată cam între 1999 şi 2004 (perioadă peste care s-a suprapus, între 2002 şi 2004, existenţa cenaclului Euridice condus de Mincu). Dezinformare, ignoranţă crasă, ostilitate. Cam mult pentru un om care conduce o atât de mare şi de importantă instituţie. Dar să le luăm pe rând.

            Mai întâi, întrebarea la care este chemat să răspundă oricare din tinerii care au frecventat cenaclul Euridice – numai bună-credinţă să fie, că răspunsurile vin singure! – este: unde-i pornografia? De-a lungul a aproape doi ani, au citit cam o sută de poeţi şi prozatori din toate generaţiile şi regiunile ţării, regula fiind că, într-o şedinţă de cenaclu, unui consacrat – cu lectura căruia se începea întotdeauna –  i se adăuga un tânăr, debutant sau deja debutat, ale cărui texte urmau a fi supuse, la urmă (ca şi cele ale consacratului) “sfârtecării” critice. S-a vorbit în două sau în trei cazuri despre unele tendinţe de exhibare a visceralului şi a sexualităţii, sau chiar de înjurături neaoşe, ce ar putea friza pornografia, însă de fiecare dată atât nivelul textelor citite de tinerii autori, cât şi acela al discuţiilor purtate în jurul lor au fost îndeajuns de ridicate pentru a nu se ajunge nici la obiecţii grobiene, şi nici la (posibila) lezare a pudibonzilor. În rest, nici vorbă, nici urmă de pornografie. Au citit tineri poeţi cu voci foarte diferite, de la tonalităţi feminine soft (Adela Greceanu, Zvera Ion) la viscerale şi angoasate (Elena Vlădăreanu, Domnica Drumea, Oana Ninu), de la poeţi cu alunecări metafizice (Teodor Dună), la expresionişti robuşti (Ştefan Manasia, Dan Coman), experimentalişti euforici (Adrian Urmanov, Mircea Ţuglea), imagişti (Răzvan Ţupa), voci “angajate” (Marius Ianuş) şi minimalişti (Andrei Peniuc, Bogdan Iancu, Constantin Vică, Denisa Pişcu). Dintre prozatori, Ionuţ Chiva, Elena Pasima, Ioana Băeţica, Adrian Urmanov şi Mitoş Micleuşanu au citit texte în stare să ilustreze cam toate direcţiile posibile din proza actuală. A contat ceva din toate astea pentru contestatarii care nici măcar nu se obosesc să ne citească? Nici vorbă.

            Desigur că această stare de lucruri (însoţită de o optică înadins falsă şi născătoare de hilare confuzii) i se datorează în bună măsură lui Marin Mincu. Criticului trebuie să i se recunoască însă meritele în descoperirea şi promovarea (chiar aşa interesată şi zeflemitoare) a unor tineri care au confirmat sau vor confirma în curând, precum şi a altora care „vor conta” (după cum îi place Domniei Sale să spună) în literatura română de peste un deceniu sau două. Perspectivă mult prea îndepărtată pentru unii din scriitorii mai vârstnici de azi, „seniorii” zaharisiţi care nu dau doi bani pe posibilii lor urmaşi. Una dintre problemele domnului Marin Mincu a fost însă gestionarea extraordinarului atelier pe care îl conducea şi în care, de la un punct încolo a început să se poarte nărăvaş şi despotic, permiţându-le numai protejaţilor săi să se desfăşoare (iar pariurile critice ale domnului Mincu nu sunt în toate cazurile câştigătoare). Fiind, adică, pentru unii mumă, pentru alţii ciumă.

            Acesta este contextul unei dispute publice penibile, care capătă o tot mare amploare, context pe care m-am străduit să-l redau cât mai precis, aflându-mă, aşa zicând, în miezul chestiunii, ce se adaugă acum multor altora, alimentate de dorinţa oarbă de putere şi de vanitatea degradantă a actualilor conducători ai Uniunii Scriitorilor din România. Pentru tinerii scriitori (iar aici, stupoare!, e vorba chiar şi de autorii aparţinând generaţiei ’90 – Pop, Gălăţanu, Bănulescu sau Aldulescu –, scriitori importanţi ai literaturii de azi şi oameni la 40-45 de ani, ţinuţi la rândul lor de generoşii uricari pe banca rezervelor) pare a exista o singură soluţie salvatoare. Este cu siguranţă cea mai simplă. Dat fiind că Uniunea Scriitorilor a devenit o instituţie parazitară şi mortificantă, generaţiile de scriitori intraţi de acum „în arenă” nu trebuie să mai aibă nici o legătură cu aceste rămăşiţe de structuri staliniste. Nu avem nevoie de aşa ceva, ci de structuri alternative şi democratice în care fiecare voce să conteze cu adevărat.

            Forţa adevăratei literaturi actuale nu vine din reeditarea sau din traducerile cărţilor de acum treizeci de ani ale vreunui preşedinte – oricare ar fi acesta – şi ale camarilei sale. Literatura vie se construieşte acum, în România anilor 2000, iar cei tineri au forţa, energia şi zelul necesare pentru a schimba durabil lucrurile, în condiţiile în care, după cum am mai spus, centrul se osifică şi se clasicizează cu o proverbială lipsă de măsură şi de discernământ.

            (articol apărut în Adevărul literar şi artistic, nr. 727 / iulie 2004)