Încă un start ratat

Cu toate lucrurile care-i pot fi reproșate într-un mandat de șase luni (personal n-am prea înțeles campania cam heirupistă pentru Cumințenia Pământului), Vlad Alexandrescu este, fără nicio urmă de îndoială, cel dintâi ministru al culturii din ultimul deceniu care poate fi reținut pentru ceva. Noile reguli pe care a-ncercat să le impună la AFCN, ideea de a edifica o nouă mare sală de concerte în București, implicarea în chestiuni care țineau de patrimoniul arhitectural și urbanistic al capitalei și al Craiovei, intenția de a asimila muzeele sectoarelor creative ale culturii, curajul admirabil pe care l-a arătat înscriind Roșia Montană pe Lista indicativă a Patrimoniului Mondial, pentru ca nimeni să nu se mai atingă de ea (de ce nu a făcut asta niciunul dintre cei șapte miniștri din ultimii șapte ani?!) – toate astea fac din fostul ambasador al României în Luxemburg un personaj luminos într-o lume culturală atinsă iremediabil de scleroză.

Însă domnul Alexandrescu era periculos de aproape să zgâlțâie niște interese și să spargă niște complicități. Să facă o tranziție firească de la un mod de lucru care e al anilor '90 și unul care are mai mult de-a face cu felul în care cultura e înțeleasă, protejată și susținută de stat în țările occidentale... Ce să mai vorbim că în afacerile Roșia Montană și Cupru Min oamenii ăia pe care i-a supărat prin deciziile sale dl Alexandrescu au bani fără număr și relații întinse în politic, servicii, societate civilă. Așa că hai să nu ne mirăm de previzibila debarcare a acestui intelectual cu proiecte și voință, dar fără sprijin real, nici din partea politicului, nici din partea societății civile (nu cred că greșesc dacă spun că o mică parte a ei a înțeles, agreat și susținut propunerile reformatoare ale noului ministru). Da, în chestia de la Operă poate că Vlad Alexandrescu a arătat că nu prea știe ce să facă, treaba e foarte complicată acolo și s-a dovedit (de unde am privit eu toată povestea) destul de inabil în gestionarea crizei. Dar să fim serioși: asta nu a fost „picătura care a umplut paharul”, ci pretextul ideal.

În fața răscoalei „baronilor” din cultură și a celor interesați ca sistemul să rămână neatins (printre care îl regăsesc, cu o imensă tristețe, și pe marele actor Victor Rebengiuc), prim-ministrul Dacian Cioloș a dat înapoi. De fapt, să spunem lucrurilor pe nume: s-a speriat când a văzut ditai târla de artiști cerându-i demisia lui Alexandrescu. Na, trebuia să înțelegem asta odată: premierul poate că e un tehnocrat pus în fruntea Guvernului până la următoarele alegeri, dar nu-i chiar nepăsător la cele electorale... Acum o să pună în loc un alt Gigel și totul va fi bine și pentru Caramitru, și pentru Manolescu, și pentru toți cei de neclintit dintr-un sistem clientelar, corupt, lipsit de viziune și rămas în urmă cu cel puțin două decenii (dacă nu cu vreo patru).

S-a rezolvat, ne-ntoarcem de unde am plecat. Pam pam.

Vlad Alexandrescu