Ea: Simt că o să intre un gândac în casă.
El: Nu-i mult de atunci: felia de pâine uitată pe masă. Susurul robinetelor. Var şi zaţ amestecate în cana de tablă.
Ea: Pleoapele tale, genele şi retina, palmele, penisul tău: plante agăţătoare pe care aş fi dat orice să le îngrijesc doar eu.
El: Totul prestabilit, decupat, aşezat conform regulamentelor de ordine mentală. Blestemata ordine mentală.
Ea: Noţiunile prostituate.
El: Acum obiectele simt mai mult decât noi.
Ea: Cât întuneric e dincolo de fereastră?
El: Întinde mâna.
Ea: Afară, o piele va tresări.
El: Apă alunecând printre pietre.
Ea: Percepeam privirile îndrăgostite, indiferent de anotimp.
El: Îmi amintesc. Stăteai cu genunchii la gură, ghemuită între pat şi fereastră.
Ea: De ce ai râs?
El: Umbra nu se întinsese până aici.
Ea: Totul s-a făcut ţăndări într-o singură clipă.
El: Să vorbim despre oameni ca şi cum am vorbi despre măşti.
Ea: Înveliţi în toată spaima asta. Ca într-o placentă mare. Cald rece
El: Şi iarăşi cald.
Ea: Aş fi vrut să învăţ limba pe care o vorbesc localnicii. Nu m-ai lăsat niciodată.
El: Ar fi fost nevoie de benzină, chibrituri şi multă răbdare.
Ea: Te urăsc fiindcă bei.
El: Te urăsc fiindcă fumezi.
Ea: Te urăsc când îţi duci mâna la frunte îngândurat.
El: Te urăsc când ştii ce voi spune şi foloseşti asta împotriva mea.
Ea: Ai aruncat la gunoi tot ce era important.
El: Soare şi semne cu trecerea interzisă.
Ea: Te urăsc fiindcă mă umileşti de faţă cu ceilalţi.
El: Te urăsc fiindcă nu poţi să aştepţi nimic în tăcere.
Ea: Urăsc dezertările tale. Atâtea secrete.
El: Urăsc fluturii pe care ţi-i prinzi în păr, urăsc aripile lor colorate şi singuratice.
Ea: Îmi doream să te îmbolnăveşti ca să am grijă de tine. Să fim doar noi doi. În mijlocul unei plantaţii de seringi şi suspine.
El: S-a terminat cu râsul dement în parcări subterane. Cu furia acceleraţiei pe autostrăzi cufundate în noapte.
Ea: Timpul zâmbetului este acum timpul caterelor care îmi sfâşie pielea.
El: Sunt după-amieze în care îmi spun că a fost doar un film, o superproducţie horror şi că am jucat după un scenariu scris de un sadic.
Ea: Câteodată cred că am rămas numai noi. Şi că ne-am făcut adăpost pe un aeroport îndepărtat, care a fost pe rând spital, biserică şi apoi crematoriu. Că umanitatea o va lua de la capăt prin noi, printre epave.
El: Cât de mult poţi suporta când ştii că-n tine se zbate ceva pe cale de dispariţie?
Ea: Nu eu îţi fac rău, e doar o scuză ticăloasă şi confortabilă.
El: Tu numeşti empatie scrijelitul pe scoarţa copacilor. Fără să-ţi pese de seva care se scurge de acolo. De geamătul mut. De ura molcomă inundând scorburile.
Ea: Orbecăi prin corpul meu cu aceeaşi severitate care te-mpiedică să mai simţi ceva.
El: Noi suntem ultimii.
Ea: Într-o confuzie penibilă.
El: Şi toată durerea desprinderii face ca lumea să existe.
Ea: O cuşcă în deplină libertate.
El: Adevărul e că
Ea: Ne-au minţit când au spus că o să creştem mari şi puternici ca cedrii Libanului.
El: Nu mai vreau decât să te fut.
Ea: Cândva îmi inventasem o genealogie fantezistă şi o mitologie puerilă. Care să scuze totul şi să facă din minciună ceva călduţ, rezonabil.
El: Şi nu mai îmi pasă de nimic altceva.
Ea: Pare atât de îndepărtată vremea aceea.
El: Răni, tăieturi, băşici, cicatrice: peste astea pot trece. Dar am nevoie să intru în tine, să muşc din carnea ta, pe care am ajuns s-o urăsc s-o urăsc s-o urăsc
Ea: Mă credeam o femeie fără cusur, şi poate chiar asta eram.
El: Aşa a fost de prima dată. În capul meu nu mai era altceva când am început să dansăm în subsolul ăla, eram convins că simt mirosul sexului tău învăluind totul. De sub hainele alea pe care nu voiam decât să le sfâşii.
Ea: Îmi construisem zeci de scenarii: aşteptarea şi umilinţele, violenţa, tăcerea şi nepăsarea, toate aveau un înţeles mai adânc, erau etapele necesare în poveştile complicate pe care mi le fabricam la comandă.
El: Iar apoi dezgustul, ruşinea, sinceritatea încleiată în spermă.
Ea: Ca şi cum mi-aş fi urlat neputinţa în gura unui mort.
El: Voiam să nu-ţi mai dau drumul, voiai să rămân în tine până la sfârşit.
Ea: Fetuşii amorfi, rugul de frunze arse.
El: Şi nimic nu a fost vreodată de ajuns.
Becketian:)
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergerescris de tine banuiesc? anyway imi place
RăspundețiȘtergereda, de mine, incerc sa scriu un fel de teatru :) claudiu
RăspundețiȘtergeremasina de cusut si umbrela intr-o masina de tocat carne?
RăspundețiȘtergere:)