Kessler loveşte din nou

Un articol recent al lui Erwin Kessler din "22", intitulat "Fata Babei", dezlănţuie Jihadul în lumea artei. Îl ştiam pe Kessler din articolele adunate în volumul ceARTă (Nemira, 1997), ale cărui ecouri nu s-au stins pe de-a întregul, în unele medii intelectuale, nici până astăzi. Cunoscut a rămas Kessler nu doar pentru atitudinea sa iconoclastă (se războieşte de la douăzeci şi ceva de ani, de când a început să scrie despre arta contemporană, cu mai toţi "dinozaurii" establishment-ului autohton, în încercarea de a delegitima un întreg eşafodaj de autoiluzionări tradiţionalist-ortodoxiste şi de înrădăcinări depăşite estetic), ci mai ales (din punctul meu de vedere) pentru că arată, cu fiecare poziţie pe care o ia, că este un intelectual emancipat, armat teoretic, la curent cu cele mai importante lucruri întâmplate în arta ultimelor decenii, la noi şi aiurea (capitol la care în spaţiul românesc nu se stă prea bine nici în arte, nici în literatură, nici măcar în tehnologie) şi, mai ales, un publicist înzestrat cu calităţi excepţionale - e bătăios, virulent, are verb demn de un pamfletar, pe care însă şi-l pune în surdină de cele mai multe ori (sau doar îi construieşte contrafortul) prin argumentaţii inteligente şi bine conduse care provoacă aproape de fiecare dată, din partea celor desfiinţaţi, reacţii spectaculoase (aici nu-i nici o surpriză, cultura urii reprezentând în România cam singurul lucru de care putem fi siguri).
Atenţia asupra ultimei isprăvi kessleriene mi-a atras-o o scrisoare de protest pe care am primit-o pe mail. Incriminând articolul din "22" de vulgaritate şi atitudine injurioasă, semnatarii protestului sar de fapt în apărarea lui Vladimir Zamfirescu (n. 1936), unul dintre "seniorii" incontestabili (a se citi: dincolo de orice contestare posibilă) ai picturii româneşti. Ei bine, Kessler nu se dezminte şi reuşeşte, comentând cea mai recentă expoziţie a lui Zamfirescu, să reducă (din câte înţeleg eu, ca diletant în domeniu) arta acestuia la o grămăjoară de clişee şi de tehnici şi idei preluate cu afectare şi conformism conform unei viziuni depăşite asupra artei. Afirmaţia sa că "Arta de tip zamfirescian, manieristă, pedant culturalistă şi fraudulentă estetic, ridică şi compromite totodată una dintre cele mai importante probleme ale artei actuale, anume: cum e cu putinţă ceva vechi?" ar merita o discuţie serioasă şi dincolo de orice segregări şi violenţe retorice, numai să ai cu cine...
Fireşte, elevii şi urmaşii lui V.Z. au sărit ca arşi (nu că ar fi primii care se revoltă împotriva nonconformismului şi a verdictelor nemiloase ale criticului - au fost de pomină polemicile sale din anii '90 cu Sorin Dumitrescu, Horia Bernea sau Andrei Pleşu) cerând nici mai mult, nici mai puţin decât "solidarizarea" (o mişcare caraghioasă şi inutilă, care nu face decât să sporească ecourile textului kesslerian, ajuns, iată, până şi la mine) împotriva "devierilor" lui E. Kessler. Care, între paranteze fie spus, este, "printre altele", un reputat filosof şi istoric de artă, nu vreun jurnalist cu pretenţii de critic, ce ar pune şi el umărul la legitimarea tinerilor artişti nuli, abjecţi, "pornografi", în defavoarea valorilor confirmate ale Rrromâniei ante-decembriste. Căci, din câte înţeleg eu, certărețul Kessler nu duce un război împotriva "bătrânilor" in corpore, ci doar contra acelora (unii dintre ei sunt încă foarte tineri, dar osificaţi în formule perdante din start) care nu reuşesc să se desprindă de avatarurile artei prăfuite, conformiste şi snoabe care se află încă, în peisajul românesc contemporan, pe o poziţie de forţă, "centralistă", refuzând inovaţia şi refugiindu-se în simbolic şi evazionist.
Am avut o surpriză extraordinară acum câteva luni când mi-a picat în mână Cel ce se pedepseşte singur. Ştefan Bertalan, Florin Mitroi, Ion Grigorescu. Arta şi România în anii '80-'90 (2009), una dintre cele mai uimitoare mărturii în favoarea unei arte curajoase, subtile şi implicate social (mă feresc să spun disidentă) în România comunistă şi post-decembristă, carte-album cuprinzând lucrările a trei excelenţi artişti care s-au manifestat cu discreţie în ultimele decenii ale secolului XX. Am aflat astfel, datorită lui Erwin Kessler (curatorul expoziţiei de la Palatul Mogoşoaia şi editorul acestei cărţi) despre câteva lucruri care ar merita mult mai bine ştiute şi despre doi artişti străluciţi: Ştefan Bertalan (n. 1930) şi Ion Grigorescu (n. 1945) - despre opera pictorului Florin Mitroi (1938-2002) vorbindu-se ceva mai mult în ultimii ani -, pe care vi-i recomand, la rândul meu, cu entuziasm.