Vasile Mihalache, „mort după om”

Primul volum de poezie al lui Vasile Mihalache e ceva deopotrivă nou și provocator în context românesc. Doctor în filologie, Mihalache e un tip brici, care știe carte și e un fel de specialist pe teorii postumaniste: face de câțiva ani revista Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste, care e, de asemenea, un proiect curajos și fără prea mare legătură cu mediul teoretic/ universitar de la noi, rămas, la nivelul ideilor și al conceptelor, undeva pe la anii '70-'80.
De altfel, V.M. a debutat acum câțiva ani cu un studiu foarte lăudat de niște oameni inteligenți și erudiți, ca Mircea Martin. Așa că volumul de poezie mort după om (Tracus Arte, 2016) vine ca o prelungire firească a preocupărilor/ căutărilor lui Vasile, un scriitor care îmi place tot mai mult pentru că – îi dau dreptate lui Teodor Dună, care a marcat precis lucrul ăsta în textul de ultima copertă – vorbește (uneori cam prea tezist, cam prea la vedere, ăsta e singurul reproș pe care i l-aș putea face) „despre alienarea pe care omul a trăit-o încercând să se supună ideii de om”.
De citit și văzut ce încearcă (și mai ales ce-i reușește) lui Vasile Mihalache în cele 40 de poeme (fără titlu, doar atât, numerotate de la 1 la 40) din cartea asta. (Carte care merge foarte bine, pentru cine vrea să se familiarizeze cu subiectul, lângă Postumanul lui Rosi Braidotti, tradusă în românește anul acesta și apărută la Editura Hecate).
V.M. deschide un drum care, deși a mai fost tatonat începând cu al doilea val 2000-ist (în special de Val Chimic și Gabi Eftimie), parcă de-abia acum începe să capete consistență conceptuală și polemică. Cum cred că o demonstrează poemul pe care-l transcriu mai jos.

Vasile Mihalache, mort după om (Tracus Arte, 2016)

23.

„în ianuarie a nins din nou”,
și-o zi mai târziu discursul ăsta a încetat
de șaptezeci de ani să fie artă.

poezia română s-a născut în secolul 19
și a murit în secolul 20,
poeziei române puțin îi pasă de auschwitzgulag
poezia română a împărțit lumea
în două după gen și norme de piele.

în poezia română autorii se roagă să li se întâmple,
niciun poet român niciodată n-a ajuns
mai departe de pulpe.

când păsări somnoroase migrează nu e instinct, e cultură,
generații întregi învață să știe ce au de făcut printre crengi,
generații întregi de vrăbii și cuci creează natură,

poezia română a defilat între războaie cu torțe în mâini,
despre poezia română s-a spus că poezia
lui eminescu e bună,

și că natura e un aspect al culturii care spune că unii
n-au liber arbitru și dumnezeu le spune direct ce să facă,

poezia română e simț comun când nu e mit sau baladă,
poezia română e la-men-ta-ți-e din baruri în crâșme,
e despre natura umană, univers și sentimente nocturne,
metaforă legată la ochi din zile mai bune,
poezia română de azi e o aglomerare de rock scămoșat
bosumflată sub pc-uri, tablete și cușme.