L-am citit prima oară pe N. Coande la începutul anilor 2000, când mă inițiam în poezia contemporană cu ajutorul antologiei uriașe, în trei volume, a lui Marin Mincu, în care eram complet scufundat. Acolo am descoperit cele mai noi discursuri, iar printre ele se găsea și cel al lui Coande, pe care Mincu nu-l sărise (ca pe Ciupureanu, Nimigean, Andriescu, Bodiu sau Judith Mészáros). Am citit mai târziu mai mult decât selecția aceea, mai întâi prin reviste, apoi picându-mi în mână fundătura homer sau Femeia despre care scriu. La sfârșitul lui 2013 am luat la puricat serios antologiile VorbaIago (2012) și Persona (2013), dipticul consacrării depline a lui N.C., iar apoi am insistat să fiu editorul următoarei sale cărți, și așa am scos la Casa de Editură Max Blecher volumul Nu m-au lăsat să conduc lumea (2015).
Un meseriaș al generației de mijloc, aflat acum, parcă, într-un nemeritat con de umbră (de exemplu, cartea de anul trecut nu a fost nominalizată la niciun premiu, despre ea n-a scris niciun critic al generației mele etc.), cum se întâmplă de obicei la noi cu scriitorii & artiștii care nu mai sunt nici la categoria tineret-speranțe, dar nici nu se califică încă pentru a intra în rândul veteranilor. O meteahnă a culturii române de care sper că vom scăpa odată și-odată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu