aștept și aștept

avar, pe avarii, inconsistent și mai curând

atins de lehamite, ricanez, boxez cu umbre (n-am avut

niciodată un joc de glezne mai bun – cam asta-i

ce mi-a rămas), știu, sunt plictisitor ca un șnițel cu soia,

nu mă mai vizitează nimeni fără
vreun interes, o problemă presantă

harpiile douămiiste s-au dus la culcare sau sunt

îngropate în scutece pân’la gât, treaba lâncezește în lumea

asta de mucava în care aproape toți au impresia că e

pe viață și pe moarte.

nu zic, așa o fi. pe mine mă deranjează că nu mai vine.

muza? nici măcar ea.

ieșită din formă. încercănată. cu o ditamai sacoșa

de la Carrefour. cum o fi. cu un început de tristețe

cum am eu un început de chelie. ei și?

în vara asta un mucos mi-a deschis ochii

descriindu-mă drept „cel mai puțin gras dintre

prietenii lui tati.”

aici am ajuns. un bărbat care nu vrea să plătească taxele

sau să-și pună marile probleme ale existenței

e un clișeu. condamnabil.

gândindu-mă tot mai des la curajul
somonilor și la felul în care omul a forțat mediul

să se adapteze la el până-l va

rupe ca pe un prezervativ ieftin. în vara asta

am stat într-un părculeț, ferit de ochii lumii, și am râs

ca pe vremea când fumam verde

și apoi am plâns

și nu înțelegeam de ce

și nu m-am prins nici când

mi-a dat borșul pe nas. amicii mei din

PEN Club n-au probleme din astea. ei salvează

ce se mai poate salva. lumea a luat-o la vale, aud,

însă cu destulă voință o putem întoarce

pe drumul cel bun.

nu zic, așa o fi.  eu stau și acum în părculețul ăla

și încerc să schimb mental direcția unei mingi trimise cu boltă

de un puradel care nu știe că cineva încearcă

să îl salveze. sigur

că nu îmi iese. aștept și aștept. în jur

un bărbat strigă în telefon „nu am riduri!”, altul pune la cale o

nuntă: „să fie frumos, să fie cu dronă”.

mda. viața mea e apa asta liniștită, murdară – dacă cineva

s-ar arunca, nu ar trezi nici o nenorocită de undă

pe suprafața ei. nici măcar una.

stau pe băncuță și mă gândesc. parcă mi s-ar fi

așternut o ceață pe creier. nu e nici prea rău, nici prea bine.

doar plânsul din senin, uneori,

și senzația că undeva pe parcurs motorul

s-a gripat. nici o dovadă lămuritoare și nici un scop. nț,

astea-s povești. priveam de la geam cum o mimoză

căreia-i dădusem odată meditații

face tot felul de scheme complicate pe role

când din senin dinții au început să-mi clănțăne-n gură,

să scrâșnească, s-o ia care-ncotro.

din clipa aia nu vreau să mai îmi aduc aminte nimic.