vineri, 18 decembrie 2015

Ticăloși deliranți


Ziceam acum vreo două săptămâni că rubrica se va intitula Impostori.
M-am răzgândit.
Fiindcă nu toți care au cangrenat zona asta literară sunt impostori, unii sunt pur și simplu ticăloși.
Ticăloși, uneori, cu operă. Cu galoane.
Cu ștaif.
Ticăloși care mint de-ngheață apele.
Ticăloși care nu-și văd decât interesul lor și al unei clici.
Măgari bătrâni și solemni în stare să facă din alb  negru și dintr-o varză  un cal de curse (vezi cazul poetului inventat Gabriel Chifu), la vârsta la care ar trebui nu să-și vadă de nepoți, dar să-și scrie memoriile, să fie înconjurați de stima celor mai tineri, să vegheze cu înțelepciune și fermitate de la înălțimea experienței și a statutului lor la bunul mers al treburilor, să-i ajute pe ultimii sosiți – generația nepoților, dacă nu cumva a intrat deja în scenă și generația strănepoților – cu sfaturi esențiale.
Când colo, niște mizerabili, ticăloși de cea mai joasă speță, ajunși, în cazurile extreme, cum este al lui Nicolae Manolescu, deliranți și rupți de orice realitate socială, literară, rupți, pe scurt, de orice e azi valoros și viu.
Sigur, muzeificarea și îmbălsămările din timpul vieții nu sunt procese care se-ntâmplă de ieri, de azi, le-au căzut victime destui artiști și oameni de cultură decisivi pentru o epocă sau alta, însă, citindu-i un interviu recent, și apoi uitându-mă la alt interviu, pe care i-l lua (pe vremea când era mult mai tânăr și, oricât de sigur pe el, se încurca foarte haios în propriile observații) lui Liviu Ciulei, nu pot să nu mă întreb cum e posibil ca N. Manolescu, un om inteligent, unul dintre cei mai interesanți literați ai generației lui, să-și dea voie să devină la senectute atât de obtuz, de necinstit (în primul rând față de el însuși) și de lipsit de acel simț acut al realității imediate pe care e clar că-l avea acum 40 de ani, de vreme ce a reușit un asemenea balet care să-l aducă în prim-planul vieții culturale românești în plin comunism.
Astăzi, din Manolescu nu au rămas decât aroganța și o autosuficiență peltică, de burduhănos ignorant care însă e pregătit să-și dă cu părerea în legătură cu orice.
Hai, că nu mai are nicio treabă cu poezia (dacă o fi avut vreodată) ne e tuturor destul de clar, dar de ce continuă să se pronunțe în legătură cu subiectul ăsta dacă nu mai citește, dacă nu mai urmărește ce se întâmplă în actualitate? Aceleași clișee, aceleași vorbe proaste pe care le aud de 15 ani în legătură cu poeții ăștia tineri inculți, mizerabiliști etc. etc. Discurs de om care nu mai vede mai departe de buricul lui, iar de la o inteligență ca a lui Manolescu zău că te-ai fi așteptat ca, și spre 80, să rămână în gardă, să servească Literatura (știu, însăși formula asta, și faptul că folosesc majuscula când zic de literatură, arată un idealism prostesc, e ceva juvenil acolo de care mi-e greu să mă debarasez), nu s-o mintă, s-o corupă și s-o instrumenteze doar în favoarea lui și a curții sale.

Cu ce ți-a greșit literatura contemporană, Nicolae Manolescu?

Știu, e o întrebare pe care nu poți să i-o pui unui critic reputat și unui fost profesor excelent (cel puțin din relatările altora, așa pare să fi fost). Dar atunci întorc și eu întrebarea: cum poți să te exprimi în legătură cu ceva ce nu cunoști? Eu nu pot să-mi dau cu părerea în legătură cu zootehniștii tineri de azi, nu știu în ce fel contribuțiile lor, studiile și cercetările zootehniștilor din generația mea sunt esențiale sau dacă, dimpotrivă, zootehnia românească e-n suferință. Nu am competența, nu urmăresc, nu citesc publicațiile de specialitate. Atunci de ce Nicolae Manolescu poate scorni asemenea tâmpenii flagrante despre ceva la care eu țin foarte mult și despre care pot vorbi până la epuizare? Iată-l pe Nicky: O poezie minimalistă, rareori expresivă stilistic, transcriind în registru minor un cotidian uneori insalubru, cu o imaginaţie de plantă târîtoare, fără zvâc sentimental şi de o moralitate dubioasă.” OK, ce a citit Nicolae Manolescu pentru a putea spune asta? I-a citit pe „vizionarii” Manasia, Dună, Coman, Ruxandra Novac, pe experimentaliștii ca Miticov, Țupa sau Tănăsescu, pe niște poeți greu încadrabili ca Avram sau Acosmei? Pe extraordinarul T.S. Khasis, poet comparabil oricând cu vârfurile generației precedente? Le-a citit cărțile din ultimii ani ale lui Radu Vancu, Adela Greceanu, Domnica Drumea, Moni Stănilă, Miruna Vlada, până la Andrei Dósa, Anatol Grosu și Merlich Saia, care nu au – niciunul dintre ei nu atinge măcar tangențial etichetele manolesciene – în poezia pe care au scris-o și continuă să o scrie, nici cea mai mică legătură cu aceste clișee jignitoare pentru o întreagă generație de scriitori al naibii de diferiți între ei? Evident că nu, dar pentru a se putea legitima pe sine în opoziție cu cei care îl contestă, trebuie să minimalizeze realizările acestora. E un procedeu atât de banal încât cred că-l înțelege și un copil de clasa a doua.
Dar hai să vedem pe cine susține și pe cine consideră valoros domnul Manolescu.

Ménage à trois, à quatre, a câte câți vrei

La Cartea Românească (editură care încă ține de Uniunea Scriitorilor, dar care mai funcționează doar grație Editurii Polirom, a cărei anexă este de zece ani încoace) apare în 2009 volumul bilingv (singurul volum bilingv publicat de CR) al lui Ion Horea. Poet de linia a treia în generația 60, întâmplător socrul lui Manolescu... Tot la CR apar, împinse de Manolescu, cărți incredibil de proaste: dacă pomenesc doar recentul volum al lui Varujan Vosganian, e suficient. Nu mai zic de Gabriel Chifu (pe care l-a făcut, încălcând orice regulă, doar fiindcă așa voia el, recipientul premiului Mihai Eminescu în 2015, premiu pe care în felul ăsta l-a făcut zob), căci cei trei sunt în fruntea USR de ani buni, într-un menaj care-ți cam întoarce stomacul pe dos. 
Mai spune N. Manolescu în același interviu din Adevărul”:
Dintre optzeciştii care au publicat după (unii, şi înainte de) 1989, doar Gheorghe Crăciun, Mircea Nedelciu, Radu Aldulescu, Gabriela Adameşteanu şi alţi câţiva sunt menţionabili, deşi nici unul nu are valoarea predecesorilor lor şaizecişti, ca să nu spun şi că cei mai mulţi nu şi-au ţinut  promisiunea de la debut.” Nu știu ce înțelege N.M. prin „optzeciști”, însă cunosc profesori care ar pica fără nicio urmă de dubiu un elev sau (mai ales) un student care se ocupă cu literatura pentru o asemenea frază. Fac Radu Aldulescu, Gheorghe Crăciun și Gabriela Adameșteanu parte din aceeași generație? Asta înțelege N.M. prin „prozatori optzeciști”, omfg? Mâine, poimâine aflăm că Buzura și Schiop sunt congeneri.
Așa. Mă întorc la păpușăreli și threesome-uri. Pe lângă cel cu Vosganian și Chifu, Manolescu a încurajat de la o vreme un altul, cu doi fii rătăcitori care s-au întors la matcă, au pupat pulpana manolesciană, iar acum au fost iertați și au început să li se împartă funcții: inenarabilul Alex Ștefănescu și oportunistul oportuniștilor, Daniel Cristea-Enache.
Nu cred că mai e cazul să mire pe cineva că penibilul fripturist DCE, criticul ubicuu care nu știe nicio limbă străină, criticul cu 12 posturi și funcții și fără nicio carte lizibilă, a fost readoptat de Manolescu după ce acum câțiva ani Enache scria negru pe alb: „Nicolae Manolescu îmbătrâneşte cu tot mai puţină înţelepciune”. Însă Danieluțul s-a sucit și, văzând că nu e nimeni printre scriitori în stare să-i facă față lui Manolescu și să-l dea la o parte, a preferat să i se bage pe sub piele, iar acum se pare că e pregătit să-i succeadă acestuia când se va plictisi de povestea cu Uniunea.

Trocuri suptile. Oameni fără proiecte, dar cu tupeu

Până una, alta, făcură un troc. Fiindcă Enache l-a sprijinit pe tot parcursul anului 2015, când Manolescu și acoliții au fost mai contestați ca oricând, acesta a primit două posturi deodată: cel de purtător de cuvânt al USR și pe acela de redactor-șef adjunct la jalnica revistă „Viața Românească”. În ambele posturi, Enache l-a înlocuit pe poetul Marian Drăghici. Acesta nu mai e nici purtător de cuvânt și a și fost degradat la funcția de redactor simplu la revistă, în schimb a primit indemnizația de merit. O mână spală pe alta, nu? N-a crâcnit nimeni, evident că Marian Drăghici se bucură de cei 2000 de lei pe lună și s-a lăsat călcat în picioare, ieșind din scenă spășit pentru a-i face loc lui Enache, ale cărui fălci vor face în curând o concurență neloială fălcilor de buhai ale lui Alex Ștefănescu. Despre buhai însă altădată.
Ce e oribil în toată povestea asta e că, în chestiunea indemnizației de merit, au avut de ales între Marian Drăghici și Radu Aldulescu. Dar Radu Aldulescu e un nealiniat, un critic al conducerii, un dușman. Așa că nici măcar nu a fost propus, deși e menționat ca unul dintre cei câțiva prozatori valabili ai momentului... ei bine, nu a fost destul de bun pentru indemnizație, mai ales dacă-l compari cu M. Drăghici... a urmat momentul în care au renunțat la sediul ASB, în care Aldulescu locuia, pentru ca acesta să fie aruncat în stradă. Frumoasă lucrătură, nu?
Iar ultimul troc e și mai simpatic și-l are în vedere pe Dan Mircea Cipariu, de mulți ani președinte al secției de poezie pe București. Cât Cipariu era plecat nu știu pe unde, s-au întrunit băieții, Horia Gârbea, o altă mizerie cu guler și dinți, a trecut pe loc de la secția „Dramaturgie”, pe care o conducea, la „Poezie”, și tot pe loc a fost ales președinte în locul lui Cipariu. Curat democratic, curat principial. În cazul acelora dintre cititori care nu știu, Gârbea e ăla care, din postura de „vice” al lui Marga la ICR, scria o borâtură de text demnă de „Scânteia” anului 1987, în care îl lingea cu sârg pe despotul azer Alyev, care tocmai trecuse la cele veșnice.
Să mai zic și că, odată cu aducerea lui „Zdreanță” (după cum e alintat în cercurile de critici și jurnaliști culturali ai generației noastre) la „Viața Românească”, media de vârsta a redacției a coborât semnificativ, la 60 de ani. (Redacție din care Dan Iancu a fost zburat de către conducere cu câteva luni în urmă fiindcă era membru al Grupului de Reformă a USR.)
În final, cu un nesfârșit tupeu, Nicolae Manolescu îi spune emfatic intervievatoarei sale: „L-aş întreba (pe Andrei Pleșu) dacă are măcar o vagă idee de programele USR, ca şi ale UNITER şi celelalte, menite a face vizibilă literatura şi arta în ochii unui public tot mai dezinteresat. Dacă ştie, de fapt, ce face USR pentru scriitori.
Cum ce? Turnirul poeților, cel mai important proiect al USR-ului din ultimii cinci ani.
Râd și curcile.

Ce s-ar putea face dacă ar gândi cu capul, nu cu burdihanul

În loc să facă programe prin care să aducă literatura aproape de oameni tineri (școli, licee), de bătrâni și bolnavi, cărora le poate ușura suferințele (centre de terapie, aziluri, spitale), în loc să se gândească, așa cum se întâmplă în alte țări, la proiecte coerente prin care să repună în discuție rolul și rostul literaturii, să ajungă la sate și în medii defavorizate, să dea burse și să sprijine inițiativele individuale, să arate o dorință de integrare și de diversitate, să și-i apropie pe oamenii care devin inactivi ca cititori fiindcă nu mai știu, luați pe sus de lumea de azi, încotro să se uite, ei fac mese și excursii și își dau unul altuia premii fără nici o jenă. Asta face USR, domnule Manolescu, asta și conservarea unor posturi și privilegii pentru 20-25 de scriitori care se simt și ei importanți, din poziția de mici baroni literari, de la Nae Prelipceanu la Vasile Dan.

În concluzie

Faptul că a încurajat acești scriitori de raftul doi, trei, patru să se creadă buricul pământului, că-i ține șefi peste reviste literare care apar în 50 de exemplare și nu sunt relevante pentru nimeni, că ignoră cu bună știință tot ce înseamnă om cu viziune diferită, orice idee care să miște lucrurile spre deschidere și reinventare, că a călcat în picioare orice mecanism democratic și a schimbat regulile cum a vrut, ca să poată fi președinte etern – toate astea vor rămâne ca niște pete respingătoare pe amintirea unui critic cândva faimos și respectat.


6 comentarii:

  1. foarte bun articol, nu te lăsa.

    RăspundețiȘtergere
  2. ştii ce îmi place cel mai mult la tine? că nu te dai bătut, că spui lucrurilor pe nume! felicitări!

    RăspundețiȘtergere