O zi desăvârşită pentru peştii-banană

Cu George a fost mereu ca-n Salinger: un amestec imploziv de vulnerabilitate şi putere, de salt mortal şi piruetă îndelung calculată, de emoţie şi luciditate, toate păreau mereu prezente în viaţa lui şi a celor care îi acceptau provocările. Cu el nu era deloc simplu, şi totuşi făcea întotdeauna ca lucrurile să pară incredibil de simple. Şi când scria poezie, şi când lua decizii (uneori against all the odds) în doar câteva momente, Vasilievici avea aura unui tip pentru care nimic nu era imposibil.
A trăit şi a făcut totul la maxim – eram convins că o să ne-ngroape pe toţi şi că o să aibă parte de o glorie comparabilă doar cu a lui Hunter S. Thompson.
Dar George a fost şi rămâne. Asta e tot ce mai pot să spun acum despre el. Cine vrea mai mult, să meargă şi să-i citească Gabi 78, O cameră cu două camere, YoYo, Viseptol.
Poate că avea dreptate Mircea când mi-a spus “aţi luat totul prea în serios” – deşi asta mi s-a părut la-nceput mai absurd şi decât renunţarea lui Virgil, şi decât moartea lui George, şi decât norul de cenuşă care a acoperit cerul Europei. (Suntem chiar în Întunecatul April…)
Şi cât de grotesc mi se păruse la Constanţa să întreb: oare s-a spânzurat cu fularul lui preferat? Mi-am muşcat buzele până la sânge. Am tăcut.
Şi câte au rămas nespuse. Şi toate vorbele seci ale celor rămaşi.
Sper numai să nu-i uit vocea.
Şi râsul acela care putea pune o lume întreagă-n mişcare.

(pentru "Tomis")

G.V., dec. 2009