Constantin Virgil Bănescu (1982-2009)

Până când la Târgovişte va exista un Festival de poezie „Constantin Virgil Bănescu” (aproape sigur anul acesta ne vom îngriji de prima ediţie), să ni-l amintim pe poet prin poemele sale cele mai frumoase. Selecţia îmi aparţine şi a fost făcută din cărţile publicate în timpul vieţii: Câinele, femeia şi ocheada, 2000; Floarea cu o singură petală, 2002; Acelaşi cer ce nu e, 2006.


Geanta

Mi-am luat o geantă.
În geanta mea de piele sunt:

o agrafă, un chibrit nemţesc, un stilou, un ochi de păpuşe,
o fotografie alb-negru cu mine când eram mic,
o păreche de buze, un fluier, o călimară, o pălărie,
o lumânare, o sticlă cu vin, o chipă, o cutie cu mirări,
o alta cu uscatele coji rupte de pe buzele Niadei,
sexul lui Abraxas, un plic cu cafea, sânii lui Venus,
o anemonă, carnea rămasă de la circumcizia lui Kafka,
pantalonii evazaţi ai lui Raluke,
o piatră şi un ceas.

Dacă le-aş scoate din geantă, le-aş putea pune la loc.


Femeia

O să-mi iau o femeie.
(nu de alta, dar prea mi s-au înmulţit substitutele de sensibilitate)

O să mă spăl ca într-un vechi ritual de abluţiune,
pregătindu-mi încet corpul, chiar trupul,
curăţând cu grijă toate porţiunile nelinse.
O să mă limpezesc apoi de atingerile mele
şi o să mă opresc.
(auzi? auzi? auzi! auzi!)

O să mă aşez şi o să-mi pregătesc femeia:

cu pielea şi carnea de pe piept o să-i astup urechile
(aşa că-mi smulg pielea şi carnea de pe piept)

cu pielea şi carnea de pe umeri o să-i acopăr ochii
(aşa că-mi smulg pielea şi carnea de pe umeri)

cu pielea şi carnea mâinilor o să-i înfund gura
(aşa că-mi smulg pielea şi carnea mâinilor)

Dar aburul ăsta cu miros de mamă...
(aburul ăsta cu miros de mamă)

Degeaba toate grămezile de carne şi piele smulsă:
aburul ăsta cu miros de mamă
îţi aminteşte
că, din momentul în care miroşi mirosul mamei tale,
lumea femeilor ţi se închide.


kartari

acum eu cred că cel mai bine e să mă trezesc
să umblu puţin
să bat cuiele de pe colţul mesei într-o spinare
să scot cuiele
să las să curgă tot sângele din cele două răni
să-mi lepăd ochii
să-i aşez acolo unde bătusem cuiele
să bat din nou cuiele
şi să adorm la loc.


kartari

pot să închipui camera cu fotoliu
unde în loc de ferestre sunt trupuri
care ar muri dacă cineva le-ar împinge
şi pot să le împing
şi le împing


svapna

dădeam uşor la o parte pielea imensă a calului
şi găseam ouă de dimensiuni ireale

dacă întorceam capul
vedeam un om alungând o pasăre

dacă închideam ochii
vedeam aceeaşi imagine


svapna
de câteva nopţi mă visez cu Lideea
la marginea unui lan de grâu

e cald

grâul e înalt e şi galben e şi verde
iar noi imaginăm un copac de care
să ne putem rezema bicicletele

ne rezemăm bicicletele
intrăm în lanul de grâu
trecem lanul
şi ajungem la casa din cărămidă roşie

acolo, eu şi Lideea o vedem pe Lideea
zâmbind de la fereastra cu tămâioare


svapna
o plăcere imensă mă cuprindea

după carnaval încăperea rămânea goală

ieşeam din podea
mă înălţam pe un cub
şi începeam să văd:
uşa, pereţii, tavanul, scara, gura podului

îmi aminteam cum îl rugam pe chelner
să lase pistolul şi să-mi dea mai bine turtă dulce

pe unul din pereţi era proiectat
textul visat cu o noapte în urmă:

ces messieurs ne savent pas le destin de mes desirs


ocheadă

toţi merg încet nici unul nu se grăbeşte

mâine îmi vor dinamita podeaua

ştiu ce voi face:
voi pune o pânză în loc de podea
şi voi levita


ocheadă

nu mai fac nimic
de când am atins mâinile Niadei

de aceea nu-l pot ajuta pe animalul
care mi s-a vârât sub talpă
şi-mi strigă
să mă dau odată la o parte


ocheadă

n-o să ştiu niciodată de unde-mi vine răul

multe vise, ignoranţa, hedonismul,
substratul ereditar, tutunul,
trupul ne-mplinit, Luida

jelnic mă simt
şi
n-o să ştiu niciodată de unde-mi vine răul

(din Câinele, femeia şi ocheada)


svapna-gata
chiar acum
mi se întoarce
sufletul
în
trup

chiar acum
mă văd
scriind pe dealuri
aşteptându-mi fluturii
ascuns
într-un zid de apă

chiar acum
spun:
dorm ca să visez

dorm numai ca să visez

dorm


jagrat
(casa)

mi-am înălţat casa
o ţin pe palmă
deasupra capului
către cer

mişcările mele sunt
atât de evidente
atât de luminate
dimineaţa

nu sunt singur
şi nu pot să înţeleg
de ce totuşi mor în secret


jagrat
(laptele zilelor)
într-una din dimineţi
ne vom întoarce acasă
şi vom sta în faţa Domnului
şi a tuturor celor ce ne aşteaptă

vom fi treji

vom musti de laptele zilelor


jagrat
(sufletul meu)

deasupra fustei ei albastre
cerul îşi lărgeşte tristeţea

sufletul meu
nu ştie unde să se ducă
şi nu ştie
nici că nu are unde să se ducă


svapna
(ithyphalli)

pe vremea când purtam veşminte femeieşti
beam mult ceai

îmbrăcat într-o camizolă purpurie
seara mă aşezam în fotoliul din living
şi cu samovarul lângă mine
îmi aminteam visele de amiază:

fie un oraş mobilat ca un apartament:
covoare în loc de asfalt
canapele în loc de bănci
biblioteci în aer liber
din care puteai lua cărţi
fără să ceri voie nimănui...

fie o armată de soldăţei
a căror lăţime în umeri
se modifică după cum bătea vântul...

fie un subsol de cinematograf
unde eram invitat
la un spectacol de muzică chinezească...

fie pur şi simplu un parloar nespus de lung
prin care se plimba Kristin Scott Thomas...

după ce se golea samovarul
eram atât de obosit
că adormeam în fotoliu
cu cana de ceai în poală
nerăbdător să-mi amintesc a doua zi
ce voi fi visat peste noapte


svapna
(floarea cu o singură petală)

mi-am amintit un vis
din vremea viselor cu Lideea:

eram purtaţi de o bicicletă
pe strada spitalului
şi ne opream în faţa unei case
cu uşi transparente

pe prispă creştea o floare galbenă
cu o singură petală
dar o petală atât de mare
că lua formă de cupă
şi puteam încăpea în ea
cu tot cu bicicletă


Holgar

Am înţeles ce-nseamnă
liniştea unei încăperiîn care scrii o carte
dusă departe,
cât se poate de departe
de toate aceste iluzii netrecătoare
ale sângelui care curge.

Căci chiar nici sângele nu mai curge
în liniştea unei încăperi
în care scrii o carte
ca pe cea mai blândă dintre morţi.


kartari
(nu şi nu)

nu şi nu
şi
nu şi nu

unul de altul nu ne-om depărta
(cum nu se depărtează cerul de pământ)
dar nici nu ne-om atinge
(cum nu se-atinge cerul de pământ)

(din Floarea cu o singură petală)


camera copilăriei mele

îmi amintesc visul acela
de la cinci ani
când mă trezeam
în camera copilăriei mele
(cameră pe colţ friguroasă fără pereţi dubli
la etajul al treilea)
şi căutam aerul
aerul de-afară
de-afară de tot

mă ridicam din pat
(pat dublu triplu cvadruplu înmiit de la o vreme)
ieşeam din apartament
şi începeam să cobor
spre aer
aerul de-afară
de-afară de tot

deodată
îmi dădeam seama
că aş ajunge mult mai uşor
la aer
aerul de-afară
de-afară de tot
dacă m-aş întoarce în cameră
şi aş sări de la fereastră
în iarba luminoasă din faţa blocului

aşa că mă întorceam în cameră
şi săream de la fereastră
în iarba luminoasă din faţa blocului


Marele Lac

în acea seară
toate trupurile s-au învăluit
într-o imagine fără nici un fel de sunet
şi s-au ridicat
cu mult deasupra ferestrelor
şi tavanului
şi s-au dus care încotro

pe mine
trupul meu m-a adus din nou
pe malul Marelui Lac

eu aici voi rămâne

pentru că aici e răcoare
şi pentru că aici
limba pe care încă o mai vorbim
ne şopteşte
cu glasul limbii pe care încă o mai vorbim

(din Acelaşi cer ce nu e)