Geo Bogza (1908-1993)

Geo Bogza a fost un scriitor căruia i-au ieşit lucruri formidabile, dar, pe cât de mari i-au fost reuşitele (în special în poezie şi jurnal), pe atât de decepţionante nereuşitele - cea mai mare, în opinia mea, rămâne Cartea Oltului (deşi au fost şi altele, ca Meridiane sovietice sau Ţară de piatră, de foc, de pământ), în care îl recunoşti cu greu pe avangardistul care a scandalizat literatura interbelică, făcând chiar puşcărie din cauza unui măgar solemn ca Iorga.

Oricum ai lua-o (cu tot cu ceea ce ar putea părea o dezangajare inexplicabilă în anii '50 şi mai apoi, când a devenit membru al Academiei RPR), Bogza rămâne un scriitor cu momente fulminante. Redescoperit în anii 2000, a fost mimat (iar această mimare penibilă a rămas mai mereu neobservată, fiindcă poezia din tinereţe a lui Bogza n-a fost reeditată până acum neciuntită sau auto-sabotată) de către tinerii poeţi ai începutului de secol, dar cam degeaba. Bogza continuă să fie mult mai actual şi mai autentic cu versuri de acum 80 de ani decât majoritatea fracturiştilor. (Şi unde mai pui că a fost prietenul devotat al lui Blecher!)

Un articol foarte bun despre Bogza a scris Ion Pop (de citit aici), unul dintre cei mai avizaţi şi mai consecvenţi cunoscători ai Avangardei româneşti. Nu am nici o îndoială că orice poet tânăr, fie că-i împărtăşeşte opţiunile estetice sau idelogice, fie că nu, are multe de-nvăţat de la Bogza şi de la exasperarea lui creatoare. De citit ca lectură obligatorie (fireşte că nu în şcoala noastră cretină şi fosilizată) Jurnal de sex (1929), Poemul invectivă (1933), Ioana Maria (1937), Cântec de revoltă, de dragoste şi de moarte (1947), o parte din Orion (1976), precum şi Jurnal de copilărie şi adolescenţă (1987), toate, din păcate, foarte greu de găsit până şi-n marile biblioteci...

Poem ultragiant


Într-una din nopţile mele am făcut dragoste cu o servitoare
Totul a fost pe neaşteptate – şi aproape fără voia mea
Era undeva într-un oraş murdar de provincie
Şi locuiam la prietenul meu din copilărie.
Într-o seară am rătăcit singur pe străzi – şi cândm-am întors
Servitoarea făcea patul în camera mea
Era o servitoare tânără şi negricioasă
Mi-a spus că toţi ai casei sunt plecaţi în oraş la plimbare

A zâmbit
Şi a trecut pe lângă mine de nenumărate ori.

Eram destrămat în seara aceea şi n-aveam nici o poftă să fac dragoste
Dar servitoarea era tânără
Nu cred să fi avut mai mult de şaisprezece ani
Şi cum se aşezase aproape de pat, parcă aşteptând
M-am apropiat zâmbind şi am întrebat-o cum o cheamă
Mi-a spus un nume oarecare, mi se pare că Maria
I-am spus că e frumos, ea s-a făcut că se ruşinează,
Cred să fi fost aproape de miezul nopţii
Prin ferestrele deschise răzbătea zgomotul confuz al oraşului
Acolo, undeva, erau teatre, cinematografe, femei splendide şi automobile

Aici eram numai eu şi servitoarea;
Ea n-a zis nimic, a închis numai ochii.

Era o servitoare scurtă, bondoacă aproape
Şi mirosea foarte rău a sudoare.
O, servitoare cu care am făcut dragoste într-un oraş murdar de provincie
Pe când eram destrămat şi stăpânii tăi lipseau de acasă
Servitoare pe care de atunci nu te-am mai văzut niciodată
Servitoare, pe pulpe cu două dungi roşii de la jartiere
Servitoare cu pântecul mirosind a ceapă şi a pătrunjel
Servitoare cu sexul ca o mâncare de pătlăgele vinete
Scriu despre tine poemul acesta

Pentru a face să turbeze fetele burgheze
Şi să se scandalizeze părinţii lor onorabili
Fiindcă deşi m-am culcat cu ele de nenumărate ori
Nu vreau să le cânt
Şi mă urinez în cutiile lor cu pudră
În lenjeria lor
În pianul lor
Şi în toate celelalte accesorii care le formează frumuseţea.

Esseu
lui Ilarie Voronca


Ce frumos era la piatra neamţ
Aerul tare ca un poem de geo bogza
Şi munţii deranjaţi de ultima furtună
Ca mai demult pe crestele aspre ale carpaţilor
La trecătoarea de stânci colţuroase bratocea
Unde ciobanul întâlnit se masturba în aer liber
Şi câinii de la stână lingeau pe piatră sperma.

Era frumos ciobanul şi cât de feciorelnic
Acolo pe crestele aspre ale carpaţilor
Arăta felul pur în care el ştie să facă dragoste
Sămânţa, ca un scuipat, făcea pe stâncă: plici
Câinii ciobăneşti o înghiţeau cu lăcomie
Nu rămânea nici o murdărie.
Şi totul era atât de frumos şi pur.


În toamna aceea


Era toamnă
Erau şi nişte castani
Şi o bancă.

Eu şedeam
Eram palid şi poate frumos
Şi mă gândeam.

Atunci s-a oprit un tramvai
S-a dat jos o femeie
Dar era îmbrăcată foarte bine
Era deci o cucoană.
Tramvaiul a plecat
Strada rămăsese goală.
Atunci femeia s-a aplecat
Şi-a ridicat încet rochia
Până la genunchi
Şi pe urmă mai sus
Foarte sus.

Avea nişte pulpe rotunde, frumoase
Şi ciorapi eleganţi de mătasă
A stat mult până şi i-a potrivit;
Eu o priveam pierdut de pe bancă
Şi ceva plângea, agoniza, murea în mine
Încât femeia s-a ridicat
Şi m-a văzut.

Era o femeie albă, frumoasă
Dar obrazul i s-a făcut deodată roşu
Şi eu simţeam cum mă înroşesc;
Femeia a plecat repede
Avea o roche albastră care flutura în urmă
Eu am rămas mai departe pe bancă
Sub castani.

Şi a mai venit un tramvai
Din el a coborât altă lume
Femei şi fete frumoase.

Şi eu şedeam mai departe pe bancă
Şi mă gândeam
La mine
La sinucidere,
Era toamnă
Şi mai erau şi nişte castani.