Le Clézio

Foundouk-ul era diferit de-a binelea de tot ce întâlnisem până atunci.
Era o casă deschisă tot timpul, situată pe o stradă pe care treceau mereu camionete, maşini şi motociclete. Piaţa se afla la doi paşi, o clădire mare de ciment în care găseai tot ce voiai: carne proaspătă şi legume, dar şi papuci, covoare sau găleţi de plastic.
Părăsind casa Lallei Asma, nu ştiam încotro să mă-ndrept. Ştiam un singur lucru: că trebuie să mă ascund într-un loc în care Zohra şi Abel nu mă vor găsi niciodată, chiar dacă ar trimite poliţia să mă caute. Băteam străzile pe la umbră şi mă lipeam de pereţi ca o pisică pierdută. În cap îmi răsunau cuvintele pe care mi le aruncase Zohra: “Vrăjitoareo! Criminalo!”. Eram sigură că, dacă ar fi pus mâna pe mine, m-ar fi aruncat în închisoare. Paşii m-au purtat, în ciuda voinţei mele, către strada unde căutasem un doctor pentru Lalla Asma. Când am recunoscut zidăria, poarta cu uşile batante larg deschise, inima mi-a tresăltat de bucurie. Eram sigură că Zohra nu m-ar putea găsi acolo.
Doamna Jamila nu era în foundouk. Fusese chemată undeva pentru o urgenţă, aşa că m-am aşezat cuminte sub balcon, cu spatele lipit de perete, şi am aşteptat-o lângă uşa ei.
Prima oară când venisem eram prea grăbită şi nu avusesem timp să privesc cu atenţie ce se întâmpla în acel loc. Acum, remarcam totul în detaliu: oamenii ce intrau şi ieşeau din curte fără încetare, vânzătorii ambulanţi zdrenţăroşi, încărcaţi ca nişte animale de povară, negustorii care îşi aşezau baloturile pe sub arcade. Erau comercianţi de legume, de curmale şi inşi tineri ce aduceau încărcături bizare în echilibru pe bicicletele lor, cutii pline cu jucării de plastic, casete muzicale, ceasuri, ochelari de soare. Le ştiam toate mărfurile pentru că băteau adesea la poarta Lallei Asma şi, cum ea nu mai putea să iasă la cumpărături, îi punea să-şi desfacă mărfurile în curte şi cumpăra de la ei lucruri de care nu avea nevoie, stilouri, săpunele, ceea ce o înfuria pe noră: “Mamă, ce mai faceţi şi cu ăsta?”. Lalla Asma dădea din cap: “Poate că într-o bună zi voi fi mulţumită că l-am cumpărat.” Nu mi-aş fi închipuit niciodată că vânzătorii ambulanţi se puteau strânge într-un loc cum era curtea aceasta.
La etaj locuiau tinerele femei pe care le văzusem de prima oară, atât de elegante şi de frumoase încât, în naivitatea mea, le luam drept prinţese. La acea oră, dormeau în încăperile lor, în spatele uşilor înalte lăsate întredeschise.
Privind printr-o uşă crăpată, am văzut-o pe una dintre prinţese culcată pe un pat mare. I-am distins într-o clipă silueta. Stătea întinsă pe aşternuturi complet goală, cu chipul ascuns de păr, şi am fost uimită să-i văd abdomenul foarte alb şi pubisul epilat în întregime. Nu mai văzusem nimic asemănător. Lalla Asma nu mă ducea niciodată la băile publice şi, până în ultima vreme, nu voia să o văd dezbrăcată. Iar corpul meu slăbănog şi negricios nu semăna deloc cu această carne atât de albă şi cu acest sex adormit. Cred că m-am dat înapoi puţin, un pic speriată, iar palmele îmi transpiraseră.
Am aşteptat multă vreme în galerie, concentrându-mă pe neîntreruptul du-te-vino al comercianţilor din curte. Nu mâncasem nimic de o zi, îmi era tare foame şi muream de sete.
Jos, în curte, era un puţ şi dibuisem sub arcade un balot cu fructe uscate pe care veneau vrăbiile să le pigulească. M-am strecurat pe scări până la balot. Îmi era puţin ruşine, fiindcă Lalla Asma îmi spusese că nu e nimic mai rău decât să furi, mai puţin din cauză că iei ceva ce nu e al tău, cât pentru că înşeli. Însă îmi era foame, iar lecţiile preţioase ale Lallei Asma erau deja departe.
M-am ghemuit lângă sacul deschis şi am mâncat curmale şi smochine uscate şi câţiva pumni de stafide pe care le scoteam dintr-un ambalaj de plastic. Cred că aş fi mâncat mare parte din ce era în balot dacă proprietarul mărfii nu ar fi sosit prin spate fără zgomot şi nu m-ar fi prins. Mă ţinea de păr cu mâna stângă şi cu dreapta agita prin aer o curea. “Negresă mică şi hoaţă! Îţi arăt eu ce le fac celor de teapa ta!”. Îmi aduc aminte că cel mai tare mă înspăimânta nu faptul că fusesem prinsă, ci felul în care negustorul îşi înfipsese degetele în desimea părului meu, spunându-mi: “Saouda!”. Pentru că era un cuvânt pe care nu mi-l mai spusese nimeni, nici măcar Zohra, când era furioasă. Ea ştia că Lalla Asma nu ar fi suportat asta.
M-am zbătut şi, ca să-l fac să-mi dea drumul, l-am muşcat până la sânge. L-am înfruntat, strigându-i: “Nu sunt o hoaţă! Vă voi plăti pentru ce-am mâncat!”.
Exact în acel moment a sosit doamna Jamila, iar femeile de la etaj s-au aplecat peste balcon şi au început să-l apostrofeze pe vânzătorul ambulant, strigându-i cuvinte de ocară pe care nu le mai auzisem niciodată. Ba chiar, una dintre prinţese, negăsind nimic mai potrivit ca proiectil, arunca în el cu bănuţi de zece sau douăzeci de centime, strigându-i: “Uite, ia-ţi banii, hoţule, fiu de câine!”. Iar el înlemnise, dând înapoi din faţa muştruluielii femeilor şi a ploii de bănuţi, până ce doamna Jamila mă luă de braţ şi mă duse cu dânsa spre etaj. Cred că încă ţineam în mâini stafidele cărora nu le dădusem drumul nici măcar atunci când vânzătorul mă trăsese de păr şi mă bătuse cu cureaua.
Dar mi se făcuse deodată atât de frică, sau poate că erau toate câte mi se întâmplaseră în ultimul timp, cu Lalla Asma căzând pe gresie şi Zohra care mă alungase furându-mi cerceii de aur. Pe scară am început să plâng, atât de tare că nu mai reuşeam să urc treptele. Iar doamna Jamila, care nu era mai solidă decât mine, m-a purtat până sus ca pe un copilaş. Îmi tot spunea la ureche: “Fata mea, fata mea”, iar eu plângeam şi mai tare, fiindcă în aceeaşi zi îmi pierdusem bunica şi găsisem o mamă.
La capătul scărilor, prinţesele (pentru că aşa le numeam în adâncul meu, chiar şi atunci când am înţeles că nu erau tocmai nişte prinţese) mă aşteptau cu o mie de mângâieri şi demonstraţii de prietenie. M-au întrebat cum mă cheamă, şi-mi repetau numele între ele: Laïla, Laïla. Mi-au adus ceai tare şi plăcinte cu carne de miel, din care am mâncat cât am putut. Apoi mi-au făcut patul într-o cameră mare, întunecată şi răcoroasă, cu perne aşezate pe jos, unde am adormit de îndată cu toată hărmălaia din acel loc, legănată de scârţâiturile unei muzici care venea de la un radio din curte. Aşa am intrat în viaţa doamnei Jamila, care făcea chiuretaje, şi a şase prinţese.

(fragment din romanul Peştişorul de aur, traducere de Claudiu Komartin)