William Shakespeare: Sonetul CXXXIV
Acum o oră
miercuri, 12 august 2009
Bobiţă. Odihnească-se în pace
Dacă e adevărat ce am citit (în postarea Laurei Husti-Răduleţ) în noaptea asta, că a murit Constantin Virgil Bănescu, poetul şi prietenul alintat până nu demult Bobiţă, atunci eu nu mai înţeleg nimic - credeam că, întors la Târgovişte, îşi va găsi liniştea care-l ocolise atâta vreme. Îmi năvălesc în minte o sumedenie de momente cu el şi-mi vine să spun că a fost precocele absolut al generaţiei noastre, că a avut momente de strălucire intensă şi că... dar mai bine tac naibii din gură.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
La mine vestea a venit brusc. M-a sunat mama lui Virgil si mi-a spus: "Gabriel, Virgil a murit"
RăspundețiȘtergereE o veste extrem de trista, dar nesurprinzatoare.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace.
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace !
RăspundețiȘtergerede fapt, nu se poate spune nimic. de cateva zile eu tot incerc sa scriu un comentariu si ma tot opresc. si "la plecare" am incercat sa scriu dar acolo e si mai greu. zic asa: in poemul acela sunt versuri foarte bune, dar imaginea de ansamblu nu o am, in timp ce ascult mi se sparg gandurile in mii de bucati.
RăspundețiȘtergereeu nu mai sper că voi avea vreodată imaginea de ansamblu. sau că voi putea trage cândva o concluzie. nu prea mai pot
RăspundețiȘtergereIntamplarea a facut ca in ultimele luni, pana Virgil sa plece dintre noi, sa fiu unul dintre putinii colegi cu care a avut o prietenie mai apropiata. Am locuit impreuna aproape doua luni, la Targoviste, in apartamentul lui simplu de pe Aleea Trandafirilor, apartament situat la ultimul etaj, al patrulea, intr-un bloc fara lift.
RăspundețiȘtergereS-au intamplat destule lucruri in acea perioada, noi doi avand in plan sa scriem o carte impreuna. Ne-am bucurat de o simpatie literara sincera si sigura, reciproca. Vroia sa ma ajute sa ma lansez in Bucuresti si facuse un plan. Am fost un fel de Labis si Covaci. El dormea in dormitor, iar eu jos, pe podea, in living.
Sunt atatea de spus. Locuiam impreuna ca intr-o clepsidra. Acolo a avut increderea de a mi se confesa cu multe lucruri legate de copilaria lui, de casatorie, de fiica lui, de Cezar Ivanescu, de tinerii scriitori pe care ii placea sau nu, de tot felul de situatii prin care a trecut - cum a primit un pumn in fata de la un confrate, cum i-a scris un text unui poet care apoi l-a semnat ca si cum i-ar fi apartinut, cum il trata iubita lui, cum nu avea acces la unele anturaje literare, la o editura la care ar fi vrut sa publice o carte etc. Mi-a aratat pana si lista de sms- uri primite de la acea fata pe care o iubea, dar de care vroia mereu sa se desparta pentru ca il insulta, o fata care, din punctul meu de vedere, a contribuit enorm la ducerea lui inspre moarte. Dar Dumnezeu stie mai bine.
L-am iubit foarte mult pe Virgil, dar nu cred ca il voi intelege vreodata. A fost un mare poet, tind sa cred - liderul generatie tinere de poeti si sper sa nu supar pe nimeni cu asta, si a fost un om extrem de rezervat, punctual, generos.
Am fost impotriva medicilor lui, a tratamentelor prescrise de acestia si am vrut sa il aduc in Bucuresti, sa stea cu mine incepand cu luna octombrie, cand as fi ramas singur intr-o casa mai mult decat incapatoare. Acceptase.
Tot ce pot spune acum, la aproape 40 de zile de cand nu mai respira cu noi, este ca ii inteleg gestul extrem doar ca pe o dorinta exclusiva. Asta ma poate ajuta, intr-un fel, sa am raspunsuri mai sigure la ce s-a intamplat in ziua in care a scris ultimul vers,pe un bilet intepat in usa sufrageriei: "Singura mea boala este faptul ca traiesc"
Sunt foarte multe de spus, dar sper ca Dumnezeu, din bunatate, sa faca posibil ca toata dragostea noastra pentru Virgil sa i-o daruiasca din partea Lui.