La plecare

"De când l-am cunoscut şi îl citesc, Constantin Virgil Bănescu îmi întăreşte, cu fiecare etapă ce o parcurge, impresia că este un poet zen, cu o sensibilitate şi o gândire izvorâte din înţelepciunea şi graţia extrem-orientalilor sau din spiritul neschimbător, fără-de-timp, al Upanişadelor. Nu mai încape nicio îndoială, acum, la a treia carte, că el nu are legătură nici cu insolenţa, nici cu faconda cam de prea multe ori ignorantă şi goală a generaţiei noastre. Izolarea lui orgolioasă, histrionismul de modă veche (fiindcă ipostaza orfică îl bântuie şi-i condiţionează fiecare gest) sau inadaptabilitatea pot face din el de acum încolo un neînţeles, izolat în lumea sa ca într-un cub al lui Rubik, sau un poet matur, tonic, fermecător. Până atunci, sper ca C.V. Bănescu să găsească în cerul său pacea şi limpezimea vindecătoare pe care le caută."

Am publicat textul de mai sus în "Egophobia" din mai 2006. Tocmai îi apăruse acelaşi cer ce nu e, căreia-i fusesem, cred, primul lector. După trei ani, Bobiţă a ales să încheie de unul singur conturile cu o existenţă care devenise pur şi simplu prea greu de îndurat. Ne îndepărtaserăm în ultima vreme, deşi ne întâlneam cândva foarte des (cenaclul Norei Iuga, apoi "Euridicea" lui M. Mincu, o lectură de neuitat în 2004 la Goethe Institut, prima mea călătorie în afara ţării, la Viena). Ne-a făcut cunoştinţă pe la sfârşitul lui 2001 Octavian Soviany. La "Turist", care nu mai există nici el azi. Era, cred, momentul cel mai fast al poetului care se prezenta pe atunci simplu "Bobiţă". Şi care, după câţiva ani şi o primă tentativă de sinucidere (am avut atunci o întâlnire ciudată şi dureroasă, la clinica de chirurgie reparatorie de pe Calea Griviţei), ajunsese să-şi urască numele. Nu voia să i se mai spună "Bobiţă" (numele cu care se consacrase), ci "Virgil" (cât de greu îmi venea să-i spun astfel, şi cu câtă severă delicateţe mă corecta când îmi scăpa "Bobiţă"). A murit aşa cum a trăit: liber. Şi simt că acum şi-a recâştigat numele.




cu Bobiţă Bănescu şi Teodor Dună, în 2005, la Viena