în piept, în cap sau în piele?

Alergăm râzând pe scări, siguri pe noi
ca toți esticii aruncați de câte un val
într-un mare oraș european,
ținem strâns de doze și sticle
până urcăm în metroul care miroase deja
de la ora unșpe a alcool și pișat.
Stăm în picioare – nici unul nu s-ar așeza,
deși sunt câteva stații până la Friedensbrücke.
Și uite cum mi se întâmplă iar să
mă rup de grup din cauza unei singure
imagini neprevăzute.
Stă pe un scaun și citește dintr-un bestseller
la modă.
Trăiesc aceeași debusolare ca atunci
când am mers pentru prima oară
patru stații lângă un om de
altă culoare.
Rasismul e în piept, în cap sau în piele?
Ca să știu ce să smulg mai întâi.
Ca pe o pagină scrisă-ntr-o limbă
pe care deși nu o știi, ceva-ți
spune că va da în vileag tot
ce-i mai rău în tine.
Păstrez pentru mine întrebarea asta,
păstrez pentru mai târziu senzația
difuză de vină, mă agăț de bara lustruită și rece
concentrându-mă pe ghetele
mele hărtănite,
aproape destrămate după o altă iarnă
în care n-am înțeles nimic,
ce caut aici? ce îi mai poate arăta un asemenea oraș
unuia ca mine, aproape destrămat deja,
chiar, ce caut aici? – și mai departe
mă holbez la străinul care citește netulburat,
și continui să râd alături de ei,
orgolios până și în confuzie.