marți, 29 martie 2016

Nicolae Manolescu, o cădere teribilă


Nu am fost niciodată un mare admirator al domnului Eugen Simion, deși fostul președinte al Academiei Române are câteva cărți foarte serioase de critică și istorie literară, iar competența lui pe jurnal și pe literatura veche nu cred că poate fi pusă la îndoială. Când am ascultat înregistrarea în care fostul diplomat și președinte al USR Nicolae Manolescu îl numește (și încă de două ori) pe Eugen Simion tâmpit, vă mărturisesc, aproape că mi-au dat lacrimile. Din păcate, așa cum îmi confirma de curând un doctor, acestea sunt semnele instalării demenței senile. Mi-e îngrozitor de milă de Nicolae Manolescu: se prăbușește, cu fiecare zi care trece, într-o regiune unde nimeni, sunt convins, nu ar fi crezut că va ajunge vreodată. Felicitări, dragi colegi scriitori care-l susțineți în continuare. I-ați fi făcut un mare bine dacă nu ați fi fost atât de servili și de oportuniști: în urmă cu un an sau doi, N.M. ar fi ieșit din scenă cu obrazul curat. Despre așa ceva însă nu mai poate fi vorba acum.

5 comentarii:

  1. Excelent! Argumentat! Just! Trist, dar adevărat, di păcate...
    Cu bune gânduri, R.C.

    RăspundețiȘtergere
  2. Eu nu știu la ce folosesc aceste polemici, nu știu cine sunt bufonii, cine aplaudă, cine plătește spectacolul. Îmi cer scuze dacă deranjez printr-un comentariu paralel cu această postare. Eu însămi, din cauza lipsei banilor și singurătății, sunt doar tangentă la literatură -- nu îmi pot permite cărți, reviste sau plimbări la întâlniri cu alți poeți, fiind fără haine și cu pantofii rupți de mult timp. Am scris și eu poezii, fără succes, din 2006-2007, doar câteva publicate, plus un micuț volum recent. Oricum am îmbătrânit și eu. Știu că nu am cititori și nu intenționez să îmi fac reclamă. Regret faptul că dl. Manolescu are probleme și alții poate la fel. Îmi dau seama că este, cum bine se poate observa, bătrân și obosit. Fiindcă eu scriu poezii cu colțul sincer al inimii, menționez că păstrez o amintire plăcută din timpul în care eram elevă de liceu la „Mihai Viteazul” și mergeam la cenaclul de poezie coordonat de doamna Finanțiu, unde eu eram doar o spectatoare, fiind de felul meu timidă. POeziile mele nu plăceau nici atunci. Odată a venit dl. Manolescu în vizită la cenaclul nostru și a discutat cu colegele mele. Îmi amintesc de Nodița (nu știu dacă a devenit poetă vreodată) și de o altă stea a cenaclului a cărei metaforă „copacii gravizi de frumos” a fost apreciată. Așadar dl. Manolescu a fost un reper luminos în viața mea, chiar dacă nu a discutat cu mine nimic. Lucrurile toate trec în uitare, toate se ofilesc... Ulterior, înainte de a pleca un an în alt oraș, am ars caietul meu de poezii, care conținea poate aproape 100 de poezii (atunci scriam și cu rimă și fără). Chiar ieri am fost la sediul U.S.R. din București, unde am lăsat în dar micul meu volum de poezii...poate un fel de mesaj într-o sticlă. Oricum nu am cui să îl dau. Am intrat cu greu din Calea Victoriei și a trebuit să mă strecor pe sub niște lanțuri și să calc prin nisip. Noroc că era un bărbat acolo în curte. L-am întrebat cu îndoială dacă acolo e sediul Uniunii Scriitorilor din...el mi-a tăiat vorba înainte să spun România (ceea ce era poate superfluu) și mi-a indicat drumul corect spre un colț mai obscur, printre lucrările de renovare ale acelei clădiri care erau în desfășurare. M-am oprit câteva minute acolo, am lăsat cărticica mea și m-am întors fericită acasă. Și mie aproape că îmi dau lacrimile uenori când văd cum toate dispar -- dar asta e viața, sic transit gloria mundi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. e trist și emoționant și poate și puțin luminos, n-aș putea arăta exact de ce, ceea ce ați scris aici. vă salut

      Ștergere
  3. Probabil este doar un inceput. Cu un final de tragedie greaca...

    RăspundețiȘtergere