Trei poeme

Nefericilă lovește din nou

mi-e frig și știu că sunt atâția cărora
le e și mai frig
și lor le e și foame și ceva s-a rupt
definitiv în ei 
aș vrea să fiu furios pe cineva pentru asta
să-l privesc în ochi și să-i susur ceva usturător
ceva care să nu permită nicio replică
să strig că așa nu se poate
că va plăti că vor plăti cu toții
că oamenii mei le vor zbura creierii
tuturor celor responsabili dacă până 
la ziuă nu se rezolvă cu toată mizeria asta
așa nu se mai poate gata așa nu se mai
poate e vremea să redeveniți oameni
dar nu am la cine să
strig
pentru că deja nu mai e
nimeni

nimeni

*

Dincolo de noaptea asta

De lumina ei șerpiliană

Dincolo de pastilele

Cât roțile unui car alegoric

De plânset, de avalanșe, de revoluții,

Dincolo de catedrale și de moschei,

Dincolo de voință, de tehnologie, de aparate –

Afecțiunea cuiva,

Dezarmantă ca o lovitură la coaie,

Cântecul scandalos al cerșetoarei de la metrou

(Când nu ai speranță n-ai corp)

Ca și cum ai lua-o spre centru

Cu o bucată de marmură-n gură,

Abisul din ceilalți,

Fericirile cu cheiță,

Când nu ai speranță n-ai corp

Când nu ai speranță n-ai corp

Pe pământul ăsta sărăcit,

Aproape steril.

*

urcăm lucrurile cât mai sus pe dulapuri
să nu ajungă la ele frații gândaci
șoarecii cu mustățile lor sârmoase
un toast pentru bucuria resimțită când
auzi de nenorocirea altuia schadenfreude citisem
c-așa îi zice da’ să știi că orice

ne-ar trece prin cap
sunt curiozități pe care nu ni le vom putea
satisface vreodată
fiziologic locuiește omul iartă-l iubește-l așa
cum e sau
stâlcește-i fața cu lovituri de ciocan
învață-l minte din partea mea pe nervul arnold
sunt dâre pe cer și asta nu poate

fi de bine oricum ai lua-o
unde mă duc eu mă duc singur hăituit
vexat hașurat destul de anost
doar sânge și ser
și cutiuțe mici pentru dinții de lapte ai marii

speranțe care am fost