Poemul săptămânii: „Mă simt pătruns de o bucurie ciudată”, de Ion Monoran

Al treizeci și doilea poem al săptămânii îi aparține bănățeanului Ion Monoran (1953-1993), una dintre figurile emblematice ale Revoluției, dar și ale poeziei timișorene din anii '70-'80.

Ion Monoran

Ion Monoran (1953-1993) este probabil cunoscut astăzi în special pentru curajul de a fi oprit tramvaiele în Piața Maria din Timișoara și de a fi orientat mulțimea de protestatari către sediul județean al Partidului Comunist, pe 16 decembrie 1989, fiind astfel unul dintre cei cu care începe Revoluția Română. În plus, acest poet care nu a apucat să-și vadă publicat în timpul vieții vreun volum pare acum unul dintre autorii care au reconfigurat spațiul literar bănățean în anii ’70-’90 ai secolului trecut.

În discursul lui Monoran, euforia beatnicilor întâlnește nervul etic al scriitorilor germani din Banat. Bătăios și interogativ, impulsiv și nonconformist, poet cu o chemare autentică spre acțiune socială și civică, Ion Monoran este în textele sale de vârf mai direct și mai actual decât unii lunediști 80-iști (poate fiindcă ironia e, la el, în plan secund faţă de implicarea socială, ilustrând mereu acea vitalitate disperată despre care vorbea Pasolini). Dacă ar fi avut ceva mai multă șansă (adică dacă ar fi debutat în volum în anii în care se lansau gloriile generației sale și dacă ar fi avut o receptare critică justă), formula poetică extrem de coerentă cu sine a lui I.M. ar fi putut sta în centrul canonului 80-ist. Așa, el a rămas, la fel ca Aurel Dumitrașcu, mai degrabă un marginal dispărut prea curând, cu o foarte bună bursă la ultimele promoții poetice.

După moartea sa la doar 40 de ani, lui Monoran i-au apărut volumele: Locus periucundus (1994), Ca un vagabond într-o flanelă roșie (1996) și Eu însumi (2009), strânse în integrala poetică Dragă poezie (Editura Brumar, 2013).

(Mă simt pătruns de o bucurie ciudată)

Mă simt pătruns de o bucurie ciudată

de fiecare dată când încarc gunoiul

în subsolul blocului la care maică-mea

de trei ani mătură şi spală scările şi geamurile.

Pentru c-o ajut

a promis că-mi va cumpăra

un costum din materialul cel mai bun.

Încarc tot felul de gunoaie

de la coji de cartofi şi brazi de Crăciun

până la şobolani

pe care mai întâi îi ameţesc

cu jeturi puternice de apă de la robinet.

Uneori am chiar prilejul

să stau de vorbă cu ţiganii

în timp ce aceştia îşi vâră mâinile până la coate

prin bidoane căutând resturi de pâine

şi sticle neciobite.

Treaba asta oricum trebuie făcută de cineva

dar pun rămăşag

că nici un redactor nu s-ar încumeta

să publice un text ca ăsta prin reviste

cu atât mai puţin ideologii

cu care odată şi odată tot am să mă răfuiesc eu

să zicem încărcându-i în bidoane ca pe şobolani

în timp ce stau de vorbă cu ţiganii

sau cu mama

altfel nu se mai poate!

din Locus periucundus (1994), poem datat 1976