Komartin. Arborele genealogic

după John Robert Colombo

1.

Stră-străbunicul meu era țapinar

prin pădurile din

Transilvania habsburgă.

Prindea buștenii cu căngi

și frânghii și îi ducea în jos,

pe râu, până când într-o zi

a cunoscut o fată austriacă

deșteaptă și educată

care nu prea era de nasul lui.

Au avut împreună trei fiice

și un băiat. Cândva înainte

de 1900 s-au hotărât

să coboare-n Regat.

Nu știu ce-a fost în capul lor.

2.

Singurul lor fiu, muncitor

într-o uzină interbelică

din Craiova, s-a însurat cu Suzana,

despre care și azi se

bănuiește că ar fi fost evreică.

Dacă era așa, a păstrat foarte bine

secretul. Străbunicul

era un bărbat dur și își ieșea ușor

din fire. Cel puțin așa și l-au

amintit, multă vreme, cu toții.

3.

Pe băieții lui nu cred să-i fi

îmbrățișat vreodată.

Dacă unul dintre ei vorbea

la masă neîntrebat sau doar

scăpa furculița din mână,

răsturna masa și-i lua pe toți la omor.

Așa erau vremurile, adaugă

în capul meu o voce de om

bătrân și blazat.

4.

Bunicul s-a născut la Craiova

era blond și zvelt și a făcut carieră

ca dansator.

A murit înainte să împlinească 40,

doborât de un glonț într-o pădure

asemănătoare acelora

pe care bunicul lui le știa

foarte bine. De împușcat

l-a-mpușcat prietenul cel mai bun,

care-a murit și el după câteva luni.

Atunci au înțeles Komartinii

cum e când vânătorul devine

vânat.

5.

Bunicului din partea mamei i se

Spunea în satul ăla sărac din sud

„al lu’ Tătaru”. Pe Tătar nu și-l

mai amintește nimeni de mult,

dar când am ajuns la Istanbul

toți bărbații trecuți de 60

pe care-i întâlneam

jucând table și bându-și

tacticoși ceaiul la câte o

măsuță de pe malul Bosforului

semănau al naibii de bine cu el.

6.

La bătrânețe era omul cel mai

elegant din tot cartierul. Femeile

se pierdeau când le saluta în

drumurile matinale spre piață,

în costumul lui aranjat perfect,

cravată, butoni auriți,

cu mustața lui tunsă perfect,

cu pantofii lustruiți ca ai unui

wiseguy din Goodfellas.

Nici el nu știa cum se pronunță

exact numele ginerelui său,

și apoi al nepoților, așa că

îmi puteți spune cum vreți,

dacă e Komartín sau Komártin,

asta mă lasă rece.

7.

Taică-miu blond, cu ochii

albaștri, rebel adus cu picioarele

pe pământ de o școală militară

severă, mama brunetă,

cu păr ondulat și trăsături

orientale, când era tânără

se prezenta drept Cora Vaianis

și povestea că-i născută

în Salonic.

L-a visat pe tata în noaptea

de Sânziene, iar când

bărcile li s-au întâlnit pe

lacul din Cișmigiu, a știut

că-i mâna sorții la mijloc. Avea

19 ani. A aflat ea mai apoi

în ce s-a băgat.

8.

Născut în București, crescut

într-un cartier proletar

pe atunci mai nesigur și violent,

uneori mă simt aproape de

Marmara, de Anatolia,

de Insulele Prințeselor,

alteori de Viena și de

Karintia, de Lacul Amara,

de Dunăre,

câteodată de amintirea

Pădurii Nebune.

Mi-a fost mereu bine

sub Tâmpa și la Sibiu, dar

am fugit ca de dracu

de Pietricica. N-aș fi avut

motive serioase și totuși.

Niciodată un Komartin n-a

fost așa de speriat de o

pietricică.

9.

În vinele mele curge

când mai repede, când

mai încet, un sânge

de ungur, de austriac,

de valah, de tătar.

Câteodată se amestecă

și ies niște-ncurcături

de mai mare frumusețea.

10.

Dacă asta înseamnă să fii român,

atunci sunt român și

până la urmă

poate c-o fi vreo rațiune în asta.