Premiul Național „Mihai Eminescu”

Acum chiar că nu mai contează pentru nimeni.

sâmbure

ce faci când intri-n spirala neputinței, ce

te faci cu stricăciunile, cu deriva? te întorci iar la

sarcasm?, am învățat că-i cel mai simplu așa.

– știți, câteodată eu proiectez demoni, palizi

și mici cât o unghie

peste care cineva tot trântește un prespapier.

– și asta ajută? – da, cred că ajută un timp,

cel puțin cât să-mi trag sufletul înainte de...

ăăă... ăăă... cum îi zice...

– nici un cuvânt mai departe, am înțeles toți
exact ce urma să spui; foarte bine, bravo,
bravo, tinere komartin, vei primi notă maximă!

și acum, copii,

pentru proba următoare vom analiza cele mai

utile obiecte în cariera pe care vreți

s-o urmați – fularul, ciobul, gazul, blisterul, lama etc.

și mai ales nu uitați: tot ce vedeți în jur – nu pune

mâna, tinere, doar v-am spus ce ușor

poți să distrugi o imagine la care am muncit... cât am
muncit, dragi cursanți, un semestru întreg? – iată, un întreg
semestru ne-am stors creierii pentru a putea scrie
versurile acestea: ce macină în cap rămâne în cap
ca un hamburger cu dinți strivit între ușile de la metrou
 –, așa încât trebuie să înțelegeți: totul aici este atât
de cald și de familiar numai fiindcă nu are cum să dureze.

nu mai am 20 de ani, părul des și rebel și 

jubilațiile unui poet în pantaloni evazați și parpalac maroniu – înșir 

baxurile de pastile pentru țânțari

și le privesc gândindu-mă

dacă să le înghit, dacă nu ar fi mai mult sens în 

asta decât a fost cu ăia câțiva pumni de

antidepresive și barbiturice acum 11 ani –

de parcă nu aș fi închis în

sarcofagul propriului cap, sau de parcă sarcofagul

ăsta ar fi tot numai din siliciu și plasmă 

și m-aș lăfăi înăuntrul lui ca pe o plajă din caraibe

unde poți face soarele să coboare

cu o singură mișcare discretă a unui tendon.

în toaleta cârciumii în care am intrat
se auzea o muzică blândă, aș fi
scris acolo un întreg volum de poezii (după câteva luni
în care îmi spusesem că nimic, nici un vers, și ratarea
inevitabilă, secătuirea, tot restul),
și în genunchi cu coatele sprijinite pe capacul plin
de pișat aș fi scris, totul părea din nou perfect
după multă vreme, și chiar aș fi început să notez
dacă nu așteptau la ușă atâția oameni dușmănoși,
dornici să se afirme. era o zi frumoasă
în toiul iernii, o zi de primăvară începătoare
și diletantă, cu vești proaste și dureri ascuțite
în tibii, la trecerea pe lângă tarabele anticarilor

am simțit un fel de ceață lipindu-se
de fețe și de mâini noduroase într-un port pestriț de la
marea chinei de sud, iar barcagiul îmi șoptea că
orice carte e o înfrângere, și cam de atâta
livresc mai era loc înainte să dau totul afară –
ca în vremea când o făceam ca să exprim ceva
furtunos – acum nu-mi mai doresc nimic de felul ăsta,
poate un strop de luciditate la orele când,
treaz fiind, îți poți pregăti cât de cât corpul
să treacă fără prea mari umilințe
prin cutremurările ce vor urma...

dar sunt tot mai puține motive să te apuci

de obișnuitele angrenaje, de aceleași
construcții înșelătoare

și mai e teroarea epidermei

și paranoia

și durerea nu caută transcendența, Rüdiger Safranski

și mă indispune ceea ce vine din vieți

pe care nu mi le pot aminti – nu am nici măcar de unde

să știu dacă au existat – poate

un glimpse, o intuiție din altă eră – și-apoi

din nou întuneric,
întuneric deplin;

și-n ziua aia s-a transpirat – și s-a plâns – și s-a țâșnit din

cotloane: SURPRIZĂĂĂ – atunci muzica a răsturnat ceva în mine

și mi-a venit să urlu – totuși
am continuat, ca o gorilă
din legiunea franceză, kilometru

după kilometru, pentru un singur lucru pe care mi
l-au smuls când îmi era lumea mai dragă
și l-au călcat în picioare fiindcă 

nu făcea după mintea lor nici doi bani 

– după cum vă spuneam, copii: totul aici este atât
de cald și de familiar numai fiindcă nu are cum să dureze

o dâră de lumină presărată pe oase

„Am aproape 18 ani și sparg alune de pădure pe malul râului,

reușesc cu greu să le crăp, însă merită efortul – dacă

ar fi aici unul dintre cei mari m-ar bate la cap

că o să-mi stric dinții, nici că-mi pasă.

Așa, îți spuneam: am 18 ani și, deși nu îmi înțeleg

corpul, cred că sunt fericită. Mă crezi? Până și să sparg sâmburi

mă face fericită – spune ea în aceeași scrisoare 

de când avea picioarele ciolănoase și pielea spuzită de coșuri micuțe

de care nici că-i păsa –, e un fel de viol,

ciudat, oare de ce o simt așa?, al unui centru

foarte apropiat de limitele exterioare. Înțelegi, dragule?
Încearcă o clipă să te gândești la asta.

Ca să-ți fie mai ușor fără mine,

atașez scrisorii un sâmbure.”
M.

Institutul Blecher, sezonul al XIV-lea. Teodor Dună vs Adriana Carrasco

Reîncepem (mai devreme decât am făcut-o în anii trecuți) întâlnirile Clubului de lectură Institutul Blecher, ajuns la ediția 117. Mi s-a părut mereu că prima lună din an nu e deloc prielnică pentru cenacluri și lecturi publice, și de aceea dădeam drumul Institutului după 10 februarie. Cum însă, odată cu schimbarea tot mai evidentă a climei, iarnă se pare că nu mai avem, și pentru că m-au întrebat destui oameni când animăm puțin lucrurile, că orașul ăsta, cât e el de mare,-i tare sărăcuț în evenimente literare, pornim mâine, 16 ianuarie. Cu Teodor Dună, care azi primește Premiul „Cartea de Poezie a anului 2015” la cea de-a șasea ediție a Galei Tinerilor Scriitori, și cu volumul Adrianei Carrasco, Dezmembrați, din care va citi cine va dori (și eu voi fi cel dintâi care să vrea asta).

Deocamdată nu!

la un președinte

„Ma gândesc cu groază la clipa, inevitabilă, pare-se, în logica vârstelor, când nu voi mai putea pricepe ori accepta, afectiv până la solidar, manifestările, creația, tendințele tinerilor confrați, irezistibilul lor avangardism turbulent, iconoclast, justițiar, dar prin toate astea, fecund, necesar, pe care organismul sănătos al societății îl produce neîncetat, firesc, pentru a se apăra de mucegai și scleroză, pentru a-și primeni și înviora celulele, circulația vitală, pentru a înlătura flora parazitară. Acest fenomen ineluctabil, care acționează periodic ca o mătură și ca o sită, sperie atât de mult, uneori până la urlet și «dumnezei de mamă», pe cetățeanul Ceafă și pe tov. Gușă, pe domnișoara Cucu și pe bietul Popescu-Temenea, pe «venerabilul» excedat care strigă neîncetat istoriei «ai puțintică răbdare!» În ce mă privește, zic, cu o binecunoscută, amabilă formulă de refuz: «deocamdată nu!» (deocamdată ? — cât de deocamdată ?) și, împreună cu tinerii mei amici, privesc — cum spuneam — înainte și împrejur și, mergând pe stradă, mă simt mereu tentat, ca în adolescență, să «șutez» cu sete în câte o cutie goală, întâlnită în drum, de țigări sau de conserve (mai ales de conserve! — tinichelele lovite sună atât de plăcut!)”

(Geo Dumitrescu, 1966)

Nicolae Manolescu, o recidivă

Nicolae Manolescu ține să-mi răspundă (și să încerce, ex cathedra, să mă muștruluiască) la rubrica de pe ultima pagină a revistei pe care o conduce, ca să nu rămână cu onoarea nereperată. Răspunsul e slab – dacă îl adaug, pe de o parte, prestației mizerabile pe care o are ca președinte al Uniunii Scriitorilor, iar pe de alta – gafelor pe care le face pe bandă (că l-a șutuit de la revistă pe Cosmin Ciotloș pentru un like pe facebook dat la o postare care nu-i convenea maestrului, că în rubrica pe care i-a retras-o lui Ciotloș îi face acestuia reproșul – intuit și scris negru pe alb de mine încă de anul trecut – că nu l-a antologat în 111 cele mai frumoase poezii ale generației '80 pe Gabriel Chifu, ceea ce e de-un caraghioslâc enorm, după cum jenant e și să-l compari pe Ion Mureșan cu Vasile Dan), pot spune că nu e nimic nou sub soare. Omul trăiește în lumea lui și basta.

În legătură cu acuza de incultură pe care mi-o aduce reputatul critic, e greu să o contrazic sau demontez. Ar fi chiar penibil s-o fac. Nu cred să existe un test pentru cineva (nici chiar, sau cu atât mai mult, pentru cineva care se ocupă cu cititul & scrisul) care să confirme sau să infirme o asemenea ipoteză. La fel, e imposibil să combați afirmația cuiva că scrii prost. Mai ales dacă acela nu aduce nici un argument care să o sprijine. Rămâne o denigrare țâfnoasă și-atât. Cine a citit Un anotimp în Berceni și Cobalt trebuie să ducă o imensă cocoașă de rea-voință ca să spună că sunt cărți mai slabe decât volumul meu de debut de la 20 de ani (atunci eram bun, cu adevărat bun pentru N. Manolescu – încă nu scrisesem ce om fără caracter e). De altfel, am o vagă bănuială că volumele mele nu ar fi fost traduse în germană, sârbă și turcă în ultimii trei ani și jumătate dacă nu era chiar nimic de capul poeziei mele... Passons.

Îi sugerez (știu, e ca și cum ai vorbi la pereți, dar totuși) domnului președinte Manolescu să-l pună pe unul dintre băieții lui de mingi, că și așa nu fac nimic la USR (cum nimic?, organizează Turnirul poeților, an de an), să-i creioneze un inventar al articolelor și eseurilor scrise de mine în ultimii ani (ubicuul pârâcios Daniel Cristea-Enache dându-i raportul în legătură cu orice se scrie pe internet și l-ar putea interesa), să arunce o privire pe antologiile Cele mai frumoase poeme făcute împreună cu Radu Vancu trei ani la rând, pe cărțile pe care le-am tradus din 2007 încoace, pe cele 16 numere ale revistei „Poesis internațional” (distanța dintre această revistă și „România literară” e cam cât distanța de la Pământ la Lună, iar revista pe care o conduc eu nu papă miliarde de lei din bani publici), nu mai zic de zecile de cărți pe care le-am editat sau de clubul de lectură pe care îl organizez de șase ani și jumătate. Nu e greu să vezi lucrurile astea, dar cine să se sinchisească de așa ceva? Nicky Manolescu, omul care a făcut praf Uniunea Scriitorilor și Premiul Național „Mihai Eminescu”?
Mă-ndoiesc.

C.T. Lituon, „Studiu la proiectul de poduri”

C.T. Lituon (1922-1948), poet mort la 25 de ani de tuberculoză și pe de-a-ntregul uitat, membru al grupării „Albatros”, în anii '40 ai secolului trecut. Lui Lituon nu i-a apărut nici o carte în timpul vieții, câteva texte de-ale sale rămânând presărate în revistele timpului.

Studiu la proiectul de poduri

Domnișoara Inginer avea inima călită la temperatura cuptoarelor înalte

Și mă privea aspru în fiecare dimineață

De câte ori îi povesteam despre anotimpurile zvelte din preajma iubitei,

De câte ori îi spuneam că au înflorit trandafirii nobili din parc

Altoiți de grădinarul importat din Olanda.

Toamna aceea, fără spații violente, fără echinocții

― Blestemată de păduri, de luminișurile rare

Și de ierburile nemenționate în ierbare ―

Se așternea ca o ultimă aventură

Peste podul ciudat și uriaș al Domnișoarei Inginer,

Nesprijinit nici în zidărie, nici în fier.

Câteodată noaptea, când o cuprindea nebunia pe Domnișoara Inginer,

Creșteau laolaltă podurile suspendate, din compas și echer.

Domnișoara Inginer avea inima călită la temperatura cuptoarelor înalte

Și mă privea ironic de câte ori îi spuneam

Că în curând iubita mea va părăsi preocupările sale de aloidism,

Că în curând o va vesti Îngerul.

(Lanuri întinse vor rodi pe aproape de închipuirea mea,

Domnișoara Inginer mă va privi mai ironic și mai aspru ca niciodată,

Boi blajini vor rumega amintirea strămoșilor

Care-au îngenunchiat lângă Fiul lui Dumnezeu.)

Câteodată noaptea, când o cuprinde nebunia pe Domnișoara Inginer,

Podul nostru, ca o omidă uriașă, ridică spinarea spre cer

Susținut doar de focul care se aprinde sălbatic din ochii lui Lucifer.

Într-o zi, poate, mă voi sfătui și cu Apolodor din Damasc

Întrebându-l despre obrazul descompus al Domnișoarei Inginer,

Despre podul care o ațâță uriaș și ciudat,

Despre nebunia care o cuprinde la al doilea cântat.

din „Caietele de poezie” ale „Revistei Fundațiilor Regale” (nr. 2 / februarie 1947).

Poemul săptămânii. Rodica Draghincescu

Vreme de 22 de săptămâni am ținut rubrica „Poemul săptămânii” pe site-ul „Gazetei de Constanța” (unde am ales – din 6 august până în 30 decembrie 2015 – poeme de Traian T. Coșovei, Alexandru Mușina, Mariana Marin, Cristian Popescu, Virgil Mazilescu, Iustin Panța, Angela Marinescu, Aurel Dumitrașcu, Andrei Bodiu, Mircea Ivănescu, Svetlana Cârstean, Eugen Cioclea, Ion Stratan, Ion Mureșan, Nora Iuga, George Almosnino, Ion Zubașcu, Daniel Turcea, Mariana Codruț, Vintilă Ivănceanu, Ioan Flora și Vasile Vlad).
Anul 2016 începe cu Rodica Draghincescu (n. 1962), una dintre cele mai bune poete ale anilor '90, care le-a călcat pe urme la începutul secolului XXI lui Voronca, Ionescu sau Gherasim Luca, devenind scriitoare de limba franceză. Chiar și așa, R.D. a lăsat câteva cărți foarte bune în românește, și sper ca, în 2016, Casa de Editură Max Blecher să scoată un „best of” din poezia Rodicăi, așa cum a fost volumul antologic al lui Iustin Panța din toamna lui 2014.

Rodica Draghincescu

Rodica Draghincescu (n. 1962) a debutat cu volumul de poezie Aproape cald (1993), urmat de Fiecare avem sub pat niște fotografii de care ne este rușine (1995), Obiect de lux ascuțit pe ambele părți (1997), Ah! (antologie, 1998) și EU-genía (2000). A mai publicat romaneleDistanța dintre un bărbat îmbrăcat și o femeie așa cum E (1996), Craun (1999) și Zâna dracilor [Jurnalul care își omoară cititorii] (2009) și un volum de articole, Tangouri pe trambulină (Yes-euri)(2001). Asumându-și de la început o ipostază „scandaloasă”, pentru că atingea, dintr-o perspectivă rebelă și dezinhibată, tabu-uri sexuale și prejudecățile de gen încă foarte prezente în societatea românească, Rodica Draghincescu a fost primită și receptată entuziast în anii ’90, fiind unul dintre cei mai acuți autori apăruți după căderea comunismului.

Strict contemporană cu o poetă ca Denise Duhamel, recuperând pe cont propriu o speță de biografism bătăios, anticalofil și denudat, R.D. pare azi una dintre autoarele cele mai beligerante și mai apăsat feministe din literatura română de la sfârșitul secolului XX. Începând din 1999, când îi apare primul volum de poezie scris direct în limba franceză (Gâteau de terre), Rodica Draghincescu părăsește spațiul românesc, publicând în Franța cărți de poezie, proză și interviuri, traduse în engleză și germană.

Privirea nu prinde chiar tot

singurătatea mea și-a aruncat chiloții în stradă
ne-am hotărât să purtăm totul direct
(istoria mișcării și gloria ei pot fi toastate pe larg
rememorate între prima bancă din parcul militar
și prima bancă din tribunal
la mijloc o sfoară cu chiloței negru regal)
la aparat voi obosi spunând aaaaaaaaaaaah
și lucrurilor importante li se va strânge pielea
peste cap între eșarfe/voaluri albe
urletul grație căruia trăirile cele mai abstracte
sunt ipostaziate în fluvii calde
va intra în contact intim cu imaginea
despre apa din el
aproape derutant de concret voi înota în mine
pe dinafară oricum aici nu e liniște
când scriu singurătate scriu participare
la fanfara păsărilor interioare
la demonstrațiile virginității concediate
încă au rămas vorbișoare trasee musculoase
fire de păr cărunt (tendința de intelectualizare
se resimte până în sinapsa/coapsa gândirii cu fesele)
miss fotografii lungi speciale trezite atât de afecte
cât și de idei înțelepte
în care plouă best color with fuji
câtă plasmă imaginară atâta carne conștientă
de faptul că este idee percepută greșit
miss proces cu buricul gândind la un creier comun
fără figurația principiilor mentale
adică oricum singurătatea mea e poezie
și poezia nu poartă chiloți
sau poartă fenomene psihice abisale
în care lumea circulă cu fundul gol
și nu depinde de privire iar privirea nu prinde chiar tot
în sfârșit poate nici nu sunt singură
așa cum stau întinsă sub veioză

din volumul Obiect de lux ascuțit pe ambele părți (1997)