toată iarna m-au iubit două mame
dar niciuna din ele nu avea gleznele Adrianei
Carrasco.
în timpul manevrelor s-a oprit din
înaintare
deși avea pușca la ochi, iar asta putea
să o coste scump;
grijulie și-mbujorată de parcă se pregătea
de mult să mă nască,
m-a ridicat cum culegi o scamă de pe
rochia de bal aruncată după viol în
porumb.
cronicile arată că, mai târziu, luna ar
fi fost înfulecată
de patru eschimoși transsexuali
captivi din vara lui ’97 într-o competiție
televizată.
însă eu, sub înalta protecție a Adrianei,
am reușit
să-mi găsesc drumul: ochii pe care-i avea
în dotare
făceau franjuri bezna aia nenorocită – o
urmam buimăcit și
feselor ei extraterestre le admiram
în toată splendoarea zvâcnetul și
conturul.
dar prin câte zări nu m-a purtat femeia
bionică
întâlnită într-o sâmbătă pe câmpul de
tragere.
la cascada Urlătoarea mi-a
șoptit cele mai drăgăstoase cuvinte
într-o limbă arhaică și străină ca marea. nu se
mai construiesc astăzi exemplare atât de
elastice și de agere:
am știut-o din clipa când și-a deșurubat
capul cu gesturi abstruse, pe o plajă
din Senegal,
anunțându-mă astfel că se întoarce
neîntinată-n laboratorul natal.
toată iarna m-au iubit două mame
și amândouă aveau pantofi cu toc-cui în
loc de inimă.
una era cochetă și foarte chibzuită cu
laptele ei,
pe care-l păstra pentru tigrul care
aveam să devin
după ridicarea în Delta Văcărești a
marii moschei.
cealaltă visa ca pe un toporaș să mă
strivească
și-mi împuia capul cu rețete de ciorbă
de burtă și Destin –
însă niciuna, niciuna din ele nu avea
alcătuirea Adrianei Carrasco.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu