Paul Verlaine în traducerea lui Octavian Soviany

Traducerea primelor cinci volume de poezie ale lui Paul Verlaine, adică Poeme saturniene (1866), Serbările galante (1869), Cântecul bun (1870), Romanțe fără cuvinte (1874) și Înțelepciune (1880). Încă o mare și temerară întreprindere a lui Octavian Soviany, care traduce astfel poezia lui Verlaine de până la 36 de ani. Iar Casa de Editură Max Blecher publică acest volum de aproape 300 de pagini în continuitate cu Florile răului (2014) și Mici poeme în proză (2015), adică opera poetică baudelairiană transpusă integral de un autor cu adevărat infatigabil, care a dat în ultimii șase ani patru romane, mai multe volume și antologii de poezie și câteva traduceri care au toate șansele să facă istorie.
Ar urma, la anul, un al doilea volum Verlaine, care să pornească de la Demult și Odinioară (1884). Cartea are un cuvânt înainte semnat de Soviany („Confesiunea traducătorului”), un tabel cronologic și câteva pagini limpezi și nuanțate la fiecare dintre cele cinci volume, care îl introduc pe cititor în contextul de epocă, refac traseul biografic al lui Verlaine (adică leagă rătăcirile existențiale de explorările tematice și stilistice ale poetului francez). O bijuterie de care sunt mândru ca editor și ca francofon, ce îl reconfirmă pe fostul meu profesor ca pe unul dintre cei mai importanți scriitori români de azi (pentru că a-l aduce pe Verlaine în românește nu e o simplă muncă de traducere: numai unui extraordinar poet, de talia lui Pillat, Dimov sau Foarță, îi putea reuși așa ceva).

Paul Verlaine, Poeme saturniene

în traducerea lui Octavian Soviany

(Casa de Editură Max Blecher, 2017)

„Blestem pe capul acestui beţiv, al acestui pederast, al acestui asasin, al acestui suflet fricos apucat din când în când de spaima de iad, care îl face să se scape în pantaloni, al acestui corupător care, graţie talentului său, a făcut şcoală printre tinerii scriitori, contaminându-i cu poftele lui deşucheate, cu gusturile sale nefireşti, cu tot ce e dezgustător şi oribil. ”

Edmond și Jules de Goncourt

„Astăzi, când arta și poezia sunt poate mai «dezumanizate» ca niciodată, sentimentalitatea verlainiană ni se dezvăluie ca o stare de grație a cuvântului topit și transformat în emoție pură, de care nefericita noastră conștiință de ființe apocaliptice, adică agonizante și crepusculare, are atâta nevoie.”

Octavian Soviany