Nu l-am întâlnit pe Radu Săplăcan, deși, la fel ca în c
azul lui Iustin Panța, de numele său am tot dat în anii când începeam să scriu și să public. De fapt, cum nu am trecut Carpații până la 20 de ani, adică la mai bine de un an după moartea lui Săplăcan, ar fi fost și improbabil să-l cunosc, însă din 2004 (când am primit un premiu foarte onorabil ce-i purta numele, la Beclean – cu un an înainte îl luaseră Dan Coman și Perța, deodată cu mine l-au primit Manasia și Vasile G. Dâncu) au tot ajuns la mine povești cu Săplăcan și rememorări pline de căldură ale unor poeți ce-l cunoscuseră bine. Așa că penultima săptămână a rubricii recuperează profilul acestui poet și critic despre care nu se prea mai vorbește, însoțit de poemul său „Rezervația artificială”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu