Iulian Fruntașu

Un poet foarte bun, care a debutat în 1996 cu Beata în marsupiu, a scos a doua carte în 2006 (placheta bilingvă în română și engleză St. Bosnia Blues) și revine după încă un deceniu, cu Să fi fost totul o mare păcăleală? (Cartier, 2016), ce cuprinde primele două volume și 42 de inedite (n-am mai spus lucrul ăsta, deși mă gândesc la el de multă vreme: cred că 42 este numărul ideal de texte pe care ar trebui să le conțină un volum de poezie).
Diplomatul Iulian Fruntașu (n. 1970) este un autor discret și uimitor, unul dintre cei mai buni (alături de Dumitru Crudu și Emilian Galaicu-Păun) din Republica Moldova de după destrămarea URSS. Cel mai probabil, profilul său va fi în centrul portretului din numărul 19 al revistei „Poesis internațional”, pentru că poezia lui (pe care am citit-o prima oară în antologia lui M. Mincu, Poezia română actuală) merită să fie cunoscută.

Iulian Fruntașu, Să fi fost totul o mare păcăleală?

(Editura Cartier, 2016)

Cum va fi?

Într-o zi
cum va fi?
Tu –
cu un corp tânăr,
plin de viitor
iar eu –
cu atâtea povești
pe care nu
le-am spus
nimănui.

Doar mâinile noastre
ca febra intermitentă,
iar gurile –
două eprubete
cu un lichid explozibil.

Într-un atentat
asupra rațiunii
pasiunea noastră
va deschide atâtea uși
încât vom înnebuni
căutând
dragostea
care
ne-a
marcat.


Întrebare

Cu acest cuțit la beregată și cu
prima picătură de sânge,
spune:
viața ta,
fraiere,
trebuiește cuiva?
Cui?
La ce bun?


Răni

Nu-i plăcea să calce pe melci –
când o făcea din întâmplare
se cutremura, iar fața
i se schimonosea
de parcă ar fi avut dureri
de dinți.

Sunt răni care nu trec.
O crustă le acoperă
și durerea
devine surdă
ca umbra
unei femei 
bețive.

Dimineața
voi privi fetița vecinilor
patinând
pe ochiurile
băltoacelor înghețate
peste noapte

și voi admira
dulcea ignoranță
a celor care-și pierd
inocența
cu pași de melc
cu răni care nu trec
niciodată.


Iulian Fruntașu