Diana Iepure, Ecaterina Bargan

Despre literatura basarabeană de după căderea Cortinei de Fier s-a vorbit şi s-a scris destul de mult, cel puţin în ultimul deceniu, iar câţiva dintre poeţii români de peste Prut care au publicat în aceşti ani au devenit prezenţe de prim-plan ale literaturii de dincoace de Prut. Dacă, din punct de vedere politic, relaţia dintre România şi Moldova este în continuare unori destul de ambiguă şi de nefuncţională, cu multe lucruri nerezolvate, cultural vorbind, personalităţile artistice provenite din Republică au reprezentat o şansă pentru România. Mitoş Micleuşanu, Alexandrina Hristov, Roman Tolici, Ştefan (Savatie) Baştovoi, Dumitru Crudu, Mihail şi Alexandru Vakulovski, Vasile Ernu, Iulian Ciocan, Andrei Gamarţ au provocat un foarte necesar influx de vitalitate şi de prospeţime în muzică, arte vizuale şi literatură. Lucrurile nu ar arăta la fel pe scena culturală românească fără ei - şi alţi câţiva care vin cu aceleaşi calităţi, cu aceeaşi forţă înnoitoare.


A doua carte a Dianei Iepure, O sută cincizeci de mii la peluze (Casa de pariuri literare, 2011), e o surpriză dintre cele mai plăcute din ultima vreme, confirmându-mi impresia foarte bună pe care mi-a dat-o, în câteva lecturi publice din ultimii ani, Diana. Publicată la şapte ani de la Liliuţa, un debut destul de naiv şi de stângaci, O sută cincizeci de mii la peluze e una dintre cele mai dense şi mai captivante cărţi de poezie biografistă scrise la noi, ataşantă ca un fragment din Amintiri din copilărie în versuri, debordând de umor şi de inteligenţă, cu nostalgii şi tandreţuri, cu autoironie şi cu un zâmbet pe jumătate amar, pe jumătate ispitit să devină un râs puternic, râsul din toată inima al celui care ştie câte a lăsat în urmă şi cât de prezente-s acestea în el. Cartea Dianei Iepure, pe care am citit-o pe nerăsuflate (având în ea tot felul de desene simpatice, sugestive şi bine potrivite) e o reuşită ce mi-a adus aminte şi de Ruslan Carţa, care sper că va mai scrie poezie, şi de Hose Pablo, cel aparent pierdut prin Ch-ău, dar în primul rând mi-a confirmat aşteptările pe care le dospisem în secret în ultiimii ani citind literatura Dianei pe internet şi în reviste. Cu această plachetă, ea este un poet ce confirmă pe direcţia biografistă a ultimei generaţii, situându-se în prima linie alături de câţiva meseriaşi ca V. Leac, Dan Sociu, T.S. Khasis sau Dumitru Bădiţa.
Ecaterina Bargan e încă foarte tânără şi face parte din ultimul val de poeţi basarabeni care se afirmă în Rep. Moldova. I-am întâlnit anul trecut, şi pe ea, şi pe Ion Buzu, la Chişinău, şi mi s-a părut că debordează de talent şi de entuziasm, iar cartea Ecaterinei, Cântece de la şase (Gunivas, 2011), e chiar bună. Proaspătă. Limpede. Vom avea ocazia să o descoperim împreună, căci va fi invitată la Institutul Blecher prin octombrie, când vom avea o ediţie cu Dumitru Crudu şi Ecaterina Bargan, cu volumele lor, cu o discuţie despre grupul "Noii Barbari" cultivat de Crudu şi ultimele lucruri care se mai întâmplă în literatura cea mai nouă la Chişinău.