5 poeme de Tomaž Šalamun

Tomaž Šalamun (n. 1941, Zagreb) este considerat cel mai important poet sloven şi unul dintre cei mai cunoscuţi şi mai influenţi poeţi contemporani. Autor a peste 30 de volume, de la debutul cu Poker (1966) şi până la Opera buffa (2011), premiat la Struga şi în România (cu Premiul "Ovidius"), tradus în numeroase limbi, poate cea mai importantă antologie din poezia sa fiind The Four Questions of Melancholy (2002), editată de Christopher Merrill, din care am tradus în româneşte pentru următorul număr al revistei Poesis internaţional.

Proverbe


1. Tomaž Šalamun a făcut Partidul să clipească, l-a îmblânzit, l-a dezmembrat şi l-a făcut loc.
2. Tomaž Šalamun a spus: Ruşilor, ieşiţi afară! şi ei au ieşit.
3. Tomaž Šalamun doarme în pădure.



Eu am un cal


Eu am un cal. Calul meu are patru picioare.
Eu am un magnetofon. Pe magnetofonul acesta dorm.
Eu am un frate. Fratele meu este sculptor.
Eu am o haină. Am o haină care îmi ţine de cald.
Eu am o plantă. Am o plantă pentru ca în cameră să fie ceva verde.
Eu o am pe Maruška. O am pe Maruška fiindcă o iubesc.
Eu am chibrituri. Cu ele îmi aprind ţigările.
Eu am un corp. Cu acest corp fac cele mai frumoase lucruri.
Eu am distrugere. Distrugerea îmi face multe probleme.
Eu am noapte. Noaptea vine pe fereastră în camera mea.
Mie îmi plac maşinile de curse. Cursele de maşini sunt amuzante.
Eu am bani. Cu bani cumpăr pâine.
Eu am şase poeme foarte bune. Sper că o să mai scriu şi altele.
Eu am douăzeci şi şapte de ani. Toţi anii de până acum au trecut ca un fulger.
Eu sunt relativ curajos. Curajul acesta mă ajută să mă bat cu prostia omenească.
Eu am o zi de naştere pe şapte martie. Sper că şapte martie va fi o zi frumoasă.
Eu am un prieten a cărui fiică se numeşte Breditza. Seara când e pusă în pătuţ rosteşte Šalamun şi adoarme pe loc.



Tribul meu


Tribul meu
nu mai aude
sunetul libertăţii.

Nu îl mai recunoaşte,
nu îl mai vede,
când e atins de el.

Tribul meu
crede
că lenta

ucidere
a trupurilor
şi a sufletelor

e ceva natural.
Doar uneori când e
pentru o clipă

străpuns
de ceva
ce aduce cu ozonul,

ce aduce cu copilăria,
îşi şterge fruntea
asudată,

se scutură
de acest coşmar,
de aceste lanţuri

în care este captiv,
se întoarce
şi adoarme la loc.



***


Îi implor pe stăpânii
acestei lumi să fie blânzi.
De ce trebuie

să trăiesc într-o lume
care dispreţuieşte
viaţa spiritului?

De ce am reuşit
să scriu doar 20 la sută
din poemele mele

acasă
şi am fost forţat
întotdeauna să plec

din ţara pe care
urma
să o iubesc

cel mai mult,
sau să mă sufoc?
De ce resimt

această frică
iraţională,
rezistenţa

la libertate şi
la valoarea umană?
Acest poem este

o petiţie specială
şi un bocet.
Derivă din şocul

şi din groaza
pe care le experimentez
din nou şi din nou

ori de câte ori îmi ling rănile
după traumele trăite acasă.
Mulţi dintre noi

au simţit asta.
Acceptaţi această petiţie
şi acest bocet

din partea noastră
Gastarbeiter.



***


Precum un câine credincios,
devotat,
cu limba aceasta ling
creştetul Tău de aur,
Cititorule.
Cumplită e
dragostea mea.

trad.: Cl.K.