Se fac douăzeci de ani de când am ajuns prima oară într-un cenaclu și din momentul în care, cred că pot spune asta, am început să am de-a face mai de aproape cu literatura contemporană, cu oamenii (în general mai puțin cunoscuți publicului larg) care o fac și îi dau impulsuri înnoitoare. „Lumea literară” în sine mă interesa extrem de puțin, poate doar ca fenomen care merită studiat sociologic, dar nici măcar așa, eram prea necopt să gândesc în felul ăsta, pur și simplu scriam și întâlnisem câțiva inși care scriau la rândul lor (având cu toții mai multă experiență decât mine) și mi se păreau speciali, diferiți. Am început, încurajat de Octavian Soviany, să merg la un cenaclu destul de obscur (chiar cred că nu era știut, și în orice caz nu era frecventat, de prea multă lume), care avea însă o atmosferă de secret și de familiaritate stângace, dar sinceră; la Sala Oglinzilor de la Casa Monteoru (care pe atunci încă îi mai aparținea Uniunii Scriitorilor), sus la etaj se întâlneau la aceste lecturi urmate de discuții pe text tot felul de scriitori, mai ales poeți, începând cu Nora Iuga (care era un fel de amfitrioană a întregii povești), secondată de Octavian Soviany (vocea critică principală a acelor întâlniri), Aurelian Titu Dumitrescu, Nina Vasile și un grup destul de eclectic de tineri, dintre care mi-i amintesc cel mai bine pe Adela Greceanu și pe Constantin Virgil Bănescu, primul de care m-am atașat, cu toată marea lui stranietate.
Tinerii, toți mai mari decât mine, ajunseseră acolo, din câte am înțeles, mai cu seamă prin intermediul Ninei Vasile, care ținea ceea ce azi numim cursuri de scriere creatoare la biblioteca de pe Christian Tell, între bulevardul Dacia și Piața Amzei (în principal Urmanov și Peniuc, dar nu numai ei trecuseră pe acolo și își făcuseră mâna), unde am ajuns și eu o dată, însă de-abia mai târziu.
2001 a fost anul în care au debutat Răzvan Țupa, cu Fetiș, Adrian Urmanov, cu Cărnurile cannonice, George Vasilievici cu Gabi78 și Mugur Grosu, Haltera cu zurgălăi. Alături de Nicolae Țone (cu editura Vinea), Marin Mincu era cel mai mare susținător al tinerilor, pe care avea să-i adune în prima parte a anului 2002, în același loc, într-un cenaclu cu mult mai mult sclipici și ambiții, Euridice. Acolo veneau și fracturiștii, care își continuau și cenaclul lor (condus haotic de Marius Ianuș), într-o săliță de la Litere: am trecut o dată pe acolo și n-am simțit nevoia să mă întorc (deși mă cam îndoiesc că s-au mai întâlnit chiar ei în formula aceea după 2002-2003: migraseră in corpore la Euridice). În 2002 scot primele lor cărți Elena Vlădăreanu, Teodor Dună și Andrei Peniuc, iar dintre nebucureșteni, Cosmin Perța la Cluj, cu Zorovavel, Sociu la Iași, cu Borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână, Vancu la Sibiu, cu Epistole pentru Camelia. Dintre toate, cartea lui Radu a circulat atunci cel mai puțin, cred că, de altfel, nu am citit-o decât după câțiva ani, odată ce Biographia Litteraria l-a recomandat ca pe un poet cu mare potențial. În 2003 am debutat, grupat, la Vinea, Ruxandra Novac, Domnica Drumea și eu, iar dintre ardeleni au scos prima carte Ștefan Manasia și Dan Coman. „Douămiismul” prindea viteză.
În 2011 a apărut prima antologie a poeziei celor din deceniul care tocmai se-ncheiase. Unul dintre poeții prinși în acea selecție, Constantin Acosmei, a debutat cu Jucăria mortului în 1995, dar am înțeles că includerea sa era o reverență: într-adevăr, așa cum avea să se vadă, cred, mai ales în ultimii zece ani (deși e un lucru pe care s-ar fi putut sconta de la sfârșitul anilor '90), Acosmei a fost unul dintre cei mai respectați și mai influenți dintre poeții ultimului sfert de secol. În Compania poeților tineri au mai intrat Gabi Eftimie, Teodor Dună, Ruxandra Novac, Ștefan Manasia, Marin Mălaicu-Hondrari, Radu Vancu, Dan Sociu, Adrian Urmanov, V. Leac, Florin Partene, Elena Vlădăreanu, Val Chimic, Dan Coman și subsemnatul. Se poate vedea ce am scris atunci, nu am nici azi mare lucru de adăugat. Companiei poeților tineri nu i-a lipsit mult să fie o antologie de neocolit. Dar oricum, fiind prima și, până în 2021, singura de felul ăsta, este de recitit / consultat / comparat. Nu e chiar antologia generației 80 făcută de Alexandru Mușina (1993, 2002), dar cu siguranță nu e o carte de lepădat.
Suntem spre sfârșitul lui 2021, iar la editura Cartier apare Cine nu e mângâiat nu există. Selecția și textul introductiv au fost făcute de Anastasia Gavrilovici și Alexandru Cosmescu, născuți în 1995, respectiv 1985. Față de antologia de acum zece ani, aceasta cuprinde textele a treizeci și trei de poeți, adică pare mai generoasă și mai ecumenică. E drept că șase (sper să nu greșesc) dintre autorii selectați de A.G. și A.C. sunt de fel din Republica Moldova. Nouăsprezece poeți și paisprezece poete, născuți între 1969 (Svetlana Cârstean, al cărei vers dă titlul cărții) și 1988 (Olga Ștefan), printre care 80% dintre cei selectați cu un deceniu în urmă de Coman și Romoșan în antologia lor. O sută patruzeci și ceva de poeme, douăzeci și ceva de ani de poezie 2000-istă. După mintea mea, ar trebui să fie unul dintre titlurile cele mai atractive ale sfârșitului de an.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu