Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Viețile paralele. Mihnea Gheorghiu și Radu Teculescu

Mihnea Gheorghiu (1919-2011)

născut la 5 mai 1919, Mihnea Gheorghiu crește la Craiova, unde tatăl său, anticarul Dumitru Gheorghiu, avea o dugheană de buchinist pe strada Madona Dudu. Studiază la Liceul „Frații Buzești”, apoi se mută în capitală, unde urmează cursurile Facultății de Litere și Filosofie (1937-1941). Publică poezie în reviste încă din 1937, fiind un frecvent colaborator al publicațiilor de stânga din București (în special „Cadran” și „Albatros”). Cu un discurs, s-a spus, de factură neoavangardistă, vădit influențat de Bogza, Mihnea Gheorghiu debutează cu poemul de dragoste Anna-Mad (Sigma, 1942), urmat de Ultimul peisaj al Orașului Cenușiu (Coresi, 1946). Poetul adoptă o postură angajată, este pletoric și declarativ, această formulă anunțând volumele proletcultiste de după 1949, precum Întâmplări din marea răscoală (1953). Doctor în Litere (1947), cu o teză (Modalitatea conformistă a dramei) publicată un an mai târziu, Mihnea Gheorghiu este din 1948 profesor și șef de catedră la Universitatea din București, apoi la IATC, fondator și primul redactor-șef al revistei „Secolul 20” și ocupă fără întrerupere importante funcții în cultură (președinte al Academiei de Științe Sociale și Politice și al Uniunii Cineaștilor). Semnează două romane și numeroase volume de dramaturgie, teatrologie și eseistică și își reia poezia de tinerețe în antologia Ultimul peisaj (1974), în anul în care devine membru corespondent al Academiei Române. Cunoscut îndeosebi ca scenarist a numeroase filme cu subiecte istorice („Tudor”, „Cantemir”, „Tănase Scatiu”, „Burebista”), pentru care este copleșit cu premii și distincții. Se stinge din viață pe 11 decembrie 2011.

Ultimul peisaj al Orașului Cenușiu

(fragment)

În toamna aceasta simt încă în gâtlej

gustul sălciu, de cocă, al dinamitei,

aud încă, în piept,

ca niște alice de ghiață

rumoarea primejdioasă a bulevardelor

la ora când apar edițiile speciale în

toate capitalele lumii.

Tu erai atunci

singură, într-un oraș ploios,

– cu transatlantice pe dreapta și pe stânga, –

un oraș industrial

în care coșurile sunt și ele

o ploaie torențială.

Te invit, mi-ai spus, la plimbare,

– ca dansatorul înalt de la Sidoli, –

te invit pe sârmele ploilor.

Și-n tot orașul străluceau

afișele circului.

Te invit în orașul acesta străin,

orașul care ucide cu premeditare, întâi păsările.

Un arbore, ca o trompetă

ne așteaptă pe marginea serii, un arbore de sugativă,

care operează cu mănuși,

ca o caracatiță.

Purtăm în nări o respirație de vată

și pe ochi, ca un stindard,

voaleta de alge.

„Când sângele înfășurat bine împrejurul gâtului

când ne vom începe călătoria languroasă

pe sub temeliile caselor

pe sub ape,

vom fi doi turiști obișnuiți

veniți să contemple peisajul...”

În odăile tale erau oglinzile acoperite

ale poeziei rare

– eu înnotam prin ele cu

buzunarele doldora de publicații interzise –

în vreme ce

ferestrele tale absorbeau orașul.

În zilele acelea trecea la ore fixe

aviatorul Record, cu picioarele sfărâmate,

și săptămânile, pe sub ferestre, ca un fluviu.

Părul tău, câteodată, părul roșu,

pleca și el

să pavoazeze străzile, la marile întruniri

populare.

În odăile tale cobora atunci

zgomotul care-mi străbătea inima ca un fulger

și umbra rea,

ca o țestoasă, cu mersul grav,

umbra funerară care-ți mănâncă ochii,

ca o mască de gaze.

Iubeai atunci obiceiul căprioarelor

de a muri fără publicitate.

„Iată, noi suntem două corăbii îmbătate,

și putem foarte bine să fim două sicrie;

iată, trimit să te buzunărească poetic

degetele lungi ale plopilor

care mângâie noaptea...”

Și-mi arătai de acolo apele cenușii

care traversau orașul

– înfășurând picioarele podurilor,

cu niște șaluri grele.

Și-mi arătai, de acolo, pădurile umede,

oferindu-mi o cutie de chibrituri,

pentru un mare incendiu.

Ai aruncat în aer literatura, ți-am răspuns,

mă înspăimânt întâlnindu-i ruinele pe străzi,

în tramvaie,

rochiile tale de mărgele întunecă încă amfiteatrele.

din Ultimul peisaj al Orașului Cenușiu (Coresi, 1946)

Radu Teculescu (1924-1953)

este urmașul unei familii de intelectuali care i-a dat pe episcopul Justinian Teculescu (1865-1932), pe cărturarul Horia Teculescu (1897-1942) și pe Bujor Teculescu (1902-1973), personalități cu un rol important în istoria de început a României Mari. Radu, fiul cel mic al lui Horia Teculescu, se naște pe 2 iulie 1924 la Alba-Iulia, dar curând familia se mută la Sighişoara. După absolvirea liceului „Principele Nicolae”, Radu Teculescu pleacă la Bucureşti, unde se înscrie la Facultatea de Drept. Face parte din grupul ce pune bazele, pe la mijlocul anilor ’40, la redacția ziarului „Fapta” (condus de Mircea Damian), a unui grup literar din care mai fac parte Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru sau Ben Corlaciu, precum și scriitori din „Cercul de la Sibiu” (Radu Stanca, Negoițescu și Doinaș). Publică poezii în „Revista tineretului”, în „Universul literar”, în „Caietul de poezie”, supliment al „Revistei Fundaţiilor Regale” și în „Revista Fundațiilor Regale”. Bolnav de plămâni, la fel ca tatăl său, renunță după doi ani de studii să-și mai susțină examenele. Traducător al lui Maiakovski și Cehov, este închis pentru scurtă vreme din motive politice. La sfârșitul lui 1945 îi apare un volum de poezie la editura bucureșteană Pro-Pace, al cărui titlu, Sixto Escobar, poartă numele unui tânăr boxer puerto-rican, campion mondial la categoria cocoș cândva, în anii ’30 (niciodată doborât la podea, ci doar învins la puncte…). Se stabilește la Brașov, unde devine jurnalist angajat în slujba noii puteri politice comuniste și contractează cu Editura pentru Literatură şi Artă volumul de versuri Baricadele vieţii, care nu va apărea niciodată. Moare la 27 ianuarie 1953 la Spitalul Mârzescu din Brașov și este înmormântat la cimitirul Groaveri. 

Poză de veac

Creștem pe lângă mașini cu miros de ulei

Și ne cultivăm sufletu-n sere bolnave;

În lexicoane și cifre găsim vieții temei

Și-abordăm în oglindă pozele cele mai grave.

Ne-amăgim în iubiri trăite-n odăi

Cu storuri lăsate, departe de freamăt de brazi,

Departe de murmurul apei răsfrânt peste văi

Și credem că totul începe, sfârșește cu azi.

Cântecul păsării-acum îl repetă claxoane

Și-amurgu-i banal pentru ochii noștri stilați;

Nu știm frământările noastre cât sunt de vane

Sau că la socotelile veacului n-om fi întrebați.

Câteodată ne cheamă ceva. Înseamnă plecare.

Și-atuncea, în seri, deschidem atlase; și-aflăm

Cât suntem de mici pentru-o hartă. Ne-ntristăm

Și le-nchidem cu teamă, ca pe-o-ntristare.

Despre Sixto Escobar nu știm mai nimic,

Că doarme lângă inima oceanelor noi...

Veac putred, iată, de-acum mă ridic

Să șterg vălul lumii de priviri și noroi!...

din Sixto Escobar (Pro-Pace, 1945)