joi, 18 ianuarie 2018

Pentru o antologie de poezie a Generației Războiului. Iordan Chimet


Iordan Chimet (1924-2006)
se naște pe 18 noiembrie 1924, la Galați, unde copilărește pe Strada Domnească. Elev la Liceul „Vasile Alecsandri”, leagă o prietenie durabilă cu viitorul disident Gheorghe Ursu (1926-1985) și cu Camillo Kaufman (1926-2005), mai târziu jurnalist, scriitor de proză science-fiction și, după emigrarea în Franța, om de teatru sub pseudonimul Camil Baciu (iar în Franța – Camillo Baciu). Deși încă adolescenți, cei trei sunt membrii unui grup contestatar față de guvernarea antonesciană, ceea ce le atrage o supraveghere atentă din partea Siguranţei. Își dă bacalaureatul în 1944, intrând la Facultatea de Litere și Filosofie din București. Absolvent în 1948 (o a doua facultate, Dreptul, o va termina în 1957), în anii de până la venirea la putere a comuniștilor colaborează la multe dintre revistele semnificative ale epocii. În 1947, al doilea și ultimul „Caiet de poezie” editat de „Revista Fundațiilor Regale” conține și amplul poem dramatic „Cântec spiritual negru” al lui Chimet. Cu un an mai devreme, îi apăruse în „Revista româno-americană” un ciclu de poeme intitulat „Exil”, care va apărea pentru prima oară în volum 54 de ani mai târziu: cartea cu acest titlu iese într-o ediție bilingvă română-germană la Editura Universal Dalsi și are două părți – prima reproduce manuscrisul a cărui apariție fusese imposibilă după 1947, iar al doilea volet cuprinde Lamento pentru peștișorul Baltazar, scrisă imediat după Exil, înainte de 1950, și care apăruse inițial în 1968 (cu intervențiile Cenzurii). Între 1945 și 1948 face parte, alături de scriitori ca Vladimir Streinu, Pavel Chihaia sau Constant Tonegaru, din asociația clandestină „Mihai Eminescu”, a cărei misiune era de ajutorare a intelectualilor români prigoniți și ajunși la limita subzistenței, prin curieratul prelatului și bizantinologului Marie-Alype Barral (1894-1966), traducător al lui Eminescu în franceză. În această perioadă scrie „Cântecul emigranților”, poem aparent duios și ingenuu ca întreaga sa literatură (multă vreme etichetată limitativ și cu o incredibilă miopie drept „literatură pentru copii”), dar care are, în contextul lucrurilor teribile care au urmat, aproape o aură vizionară. Aliajul dintre melodic-incantatoriu și duios-meditativ dă producției poetice din acei ani a lui Iordan Chimet o falsă notă evazionistă, poetul, „o minune de om” așa cum va fi descris mai târziu de mulți dintre cei care l-au cunoscut îndeaproape, nu poate fi în scrisul lui ca majoritatea colegilor de generație, angajat, cinic sau de o directețe bulversantă. Experiența emigrării, a exilului (chiar interior, acesta pare asumat fără rest), a hiatusului social și politic se încarcă la Chimet de notele unui fantast îmbătat de inocența jocului, de puritatea unui aparente gratuități deloc în tonul epocii, însă poetul va fi întrevăzut, așa cum o arată poezia sa, o parte dintre dramele ce aveau să urmeze. Mai departe, suferind de pe urma afilierii la Asociația „Mihai Eminescu” (și evitând, cumva miraculos, închisoarea în stalinism), Chimet are parte de ani cumpliți: „Verticalitatea sa naturală interzicându-i orice vulgar compromis realist-socialist, ani de zile – mai tot obsedantul deceniu –, Iordan a fost aproape muritor de foame. Mama îmi relata că erau zile în care Iordan, neavând ce mânca, bea sifon, crezând cã-i poate umple stomacul... La fereastra mansardei din Piața Kogălniceanu, unde stătea atunci – într-un spațiu parcă din Hensel și Gretel –, tata îi vedea uneori cămașa atârnată la uscat și știa că Iordan nu va ieși la o șuetă în acea zi: altă cămașă nu avea”, notează Andrei Ursu în 2006, la despărțirea de marele prieten al tatălui său. Chimet se refugiază în teritoriile visului și ale jocului, construindu-și un univers la confluența dintre basm, povestirea de aventuri, narațiunea cu animale și romanul alegoric. Astfel, vor apărea mai târziu câteva superbe cărți care sunt și rodul unei îndelungate gestații, printre care capodopera sa, Închide ochii și vei vedea Orașul (1970), ce îi va inspira olandezului Michael Ende (unul dintre cei cu care scriitorul român a întreținut o corespondență asiduă) o parte din celebra Poveste fără sfârșit (1979), acesta preluând personajul Elli din cartea lui Chimet. Împreună cu Cele douăsprezece luni ale visului. O antologie a inocenţei (1972), precum și cu alte câteva antologii ambițioase: Dreptul la memorie, în patru volume, dicționar-sinteză a identității românești pregătit încă din 1974, dar respins de Cenzură și publicat de-abia în 1992-1993; și Momentul adevărului, din 1996, lucrare de psihologie etnică și istorie politică în care se regăsesc 31 de personalități reprezentative pentru momentul anti-comunist din primul deceniu de după Revoluție, dar și cu ediția Împreună cu Elli în Imaginaria (în colaborare cu Michael Ende, 1999 – cuprinzând Închide ochii și vei vedea Orașul, piesa de teatru Povestea saltimbancilor a lui Ende, în traducerea Norei Iuga, precum și o parte din „Corespondența printre gratii” a celor doi scriitori), Iordan Chimet își împlinește destinul, cu aceeași încredere în oameni și în solidaritate care l-au făcut atâția ani să reziste, căci, așa cum notase într-un loc: „A fost, totuși, posibil, chiar în climatul unui regim concentraționar, ca făpturi de pe planete diferite să se întâlnească, să se angajeze în proiecte comune, să viseze împreună, să colaboreze la realizarea acestui ritual magic care este prietenia.



Cântecul emigranților


luminile se pierd în zare
noaptea se hrănește cu noi
și ca un nou cântec de dragoste
oceanul murmură în depărtare

lângă catarg, negrul missouri
cântă un cântec de dragoste, negru,
când mama sa îl lasă să se joace cu îngerii
sau se rostogolește în paradis

catargurile: cântecul acesta pe care îl știm și noi,
                                      cântecul acesta neuitat

niciodată nu ne vom mai revedea
copilăria, casa, grădina,
stăm acum în mijlocul oceanului
și ne gândim departe

emigranții: departe, spre locul visat
                                        când vom ajunge oare?

nimic în mijlocul apelor, decât
o umbră mare cu lumini: vaporul
pe balustradă emigranții cântă în cor
și femeile suspină din când în când

peștii: vor mai trece, iarăși vor mai trece
                         aceasta e însăși viața

o mamă își plânge copilul:
desigur voi uita și voi muri
seara asta știu că ești aici
parcă te văd venind acum

un pește de lângă vapor: mă supără la urechi jelania,
                           ar trebui să cânte ceva mai vesel

vom sosi în curând, vom sosi
și apele vor curge nepăsătoare
nu te teme, draga mea
și lasă-mă să-ți privesc ochii aprinși

emigranții: vom uita oare vreodată călătoria aceasta
                          nimenea din noi n-o știe

pământul e pe aproape, strigă unul
poate vom muri, dacă-l vom vedea
luna se lovește târziu de vapor
și toți așteptăm îngândurați în noapte

eu: dă-mi mâna, dă-mi mâna și lasă
                          vom îzbândi împreună.



Lamento cu pescarul cel șchiop


Când focurile se vor stinge printre ruine,
când pescarul cel șchiop va ieși somnoros din colibă, la miezul nopții,
vorbind cu bufnițele,
pufnind din luleaua scorojită, mormăind un cântec uitat,
când buciumul ascultă glasul pietrelor, glasul pământului,
                                    atunci
puneți urechea la pământ și ascultați:
veți auzi cum crește iarba, veți auzi gâzele zburând:
puneți urechea la pământ și ascultați:
veți auzi tăcerea cum cântă într-o mie de flaute:
puneți urechea la pământ și ascultați:
veți auzi cuvintele unui grai fără nume, pe care-l veți înțelege:
puneți urechea la pământ și ascultați:
e glasul nostru care spune: e clipa de slavă, prieteni necunoscuți,
e glasul nostru care spune: așterneți într-o cățuie de aur
oasele noastre înălbite de soare și mirodeniile de preț
și ardeți în slava lor zi și noapte,
e glasul nostru care spune:
iubiți fiii noștri, aduceți apă curată de la izvor și răcoriți-le fruntea,
goniți liliecii care pândesc în desiș,
goniți haitele de câini mișei care se apropie de hoituri!
auziți fâlfâitul aripilor noastre nevăzute?
în preajma voastră așteptăm tăcuți, pe vecie.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu