Iordan Chimet (1924-2006)
se naște pe 18 noiembrie 1924, la
Galați, unde copilărește pe Strada Domnească. Elev la Liceul „Vasile Alecsandri”,
leagă o prietenie durabilă cu viitorul disident Gheorghe Ursu (1926-1985) și cu
Camillo Kaufman (1926-2005), mai târziu jurnalist, scriitor de proză
science-fiction și, după emigrarea în Franța, om de teatru sub pseudonimul Camil
Baciu (iar în Franța – Camillo Baciu). Deși încă adolescenți, cei trei sunt
membrii unui grup contestatar față de guvernarea antonesciană, ceea ce le
atrage o supraveghere atentă din partea Siguranţei. Își dă bacalaureatul în 1944,
intrând la Facultatea de Litere și Filosofie din București. Absolvent în 1948
(o a doua facultate, Dreptul, o va termina în 1957), în anii de până la venirea
la putere a comuniștilor colaborează la multe dintre revistele semnificative
ale epocii. În 1947, al doilea și ultimul „Caiet de poezie” editat de „Revista
Fundațiilor Regale” conține și amplul poem dramatic „Cântec spiritual negru” al
lui Chimet. Cu un an mai devreme, îi apăruse în „Revista româno-americană” un
ciclu de poeme intitulat „Exil”, care va apărea pentru prima oară în volum 54
de ani mai târziu: cartea cu acest titlu iese într-o
ediție bilingvă română-germană la Editura Universal Dalsi și are două părți –
prima reproduce manuscrisul a cărui apariție fusese imposibilă după 1947, iar al
doilea volet cuprinde Lamento pentru
peștișorul Baltazar, scrisă imediat după Exil, înainte de 1950, și care apăruse inițial în 1968 (cu
intervențiile Cenzurii). Între 1945 și 1948 face parte, alături de scriitori ca
Vladimir Streinu, Pavel Chihaia sau Constant Tonegaru, din asociația
clandestină „Mihai Eminescu”, a cărei misiune era de ajutorare a
intelectualilor români prigoniți și ajunși la limita subzistenței, prin
curieratul prelatului și bizantinologului Marie-Alype Barral (1894-1966),
traducător al lui Eminescu în franceză. În această perioadă scrie „Cântecul
emigranților”, poem aparent duios și ingenuu ca întreaga sa literatură (multă
vreme etichetată limitativ și cu o incredibilă miopie drept „literatură pentru
copii”), dar care are, în contextul lucrurilor teribile care au urmat, aproape
o aură vizionară. Aliajul dintre melodic-incantatoriu și duios-meditativ dă
producției poetice din acei ani a lui Iordan Chimet o falsă notă evazionistă,
poetul, „o minune de om” așa cum va fi descris mai târziu de mulți dintre cei
care l-au cunoscut îndeaproape, nu poate fi în scrisul lui ca majoritatea
colegilor de generație, angajat, cinic sau de o directețe bulversantă.
Experiența emigrării, a exilului (chiar interior, acesta pare asumat fără rest),
a hiatusului social și politic se încarcă la Chimet de notele unui fantast
îmbătat de inocența jocului, de puritatea unui aparente gratuități deloc în
tonul epocii, însă poetul va fi întrevăzut, așa cum o arată poezia sa, o parte
dintre dramele ce aveau să urmeze. Mai departe, suferind de pe urma afilierii
la Asociația „Mihai Eminescu” (și evitând, cumva miraculos, închisoarea în stalinism),
Chimet are parte de ani cumpliți: „Verticalitatea sa naturală interzicându-i orice vulgar
compromis realist-socialist, ani de zile – mai tot obsedantul deceniu –, Iordan
a fost aproape muritor de foame. Mama îmi relata că erau zile în care Iordan,
neavând ce mânca, bea sifon, crezând cã-i poate umple stomacul... La fereastra
mansardei din Piața Kogălniceanu, unde stătea atunci – într-un spațiu parcă din
Hensel și Gretel –, tata îi vedea uneori cămașa atârnată la uscat și știa că
Iordan nu va ieși la o șuetă în acea zi: altă cămașă nu avea”, notează Andrei
Ursu în 2006, la despărțirea de marele prieten al tatălui său. Chimet se
refugiază în teritoriile visului și ale jocului, construindu-și un univers la
confluența dintre basm, povestirea de aventuri, narațiunea cu animale și
romanul alegoric. Astfel, vor apărea mai târziu câteva superbe cărți care sunt
și rodul unei îndelungate gestații, printre care capodopera sa, Închide ochii
și vei vedea Orașul (1970), ce îi va inspira olandezului
Michael Ende (unul dintre cei cu care scriitorul român a întreținut o
corespondență asiduă) o parte din celebra Poveste
fără sfârșit (1979), acesta preluând personajul Elli din cartea lui Chimet.
Împreună cu Cele douăsprezece luni ale visului. O antologie a inocenţei (1972), precum și cu alte câteva antologii ambițioase: Dreptul
la memorie, în
patru volume, dicționar-sinteză a identității românești pregătit încă din 1974,
dar respins de Cenzură și publicat de-abia în 1992-1993; și Momentul
adevărului, din 1996, lucrare de psihologie
etnică și istorie politică în care se regăsesc 31 de personalități
reprezentative pentru momentul anti-comunist din primul deceniu de după
Revoluție, dar și cu ediția Împreună cu Elli în Imaginaria (în
colaborare cu Michael Ende, 1999 – cuprinzând Închide ochii și vei vedea Orașul,
piesa de teatru Povestea saltimbancilor a lui Ende, în traducerea Norei
Iuga, precum și o parte din „Corespondența printre gratii” a celor doi
scriitori), Iordan Chimet își împlinește destinul, cu aceeași încredere în oameni și în
solidaritate care l-au făcut atâția ani să reziste, căci, așa cum notase
într-un loc: „A fost, totuși, posibil, chiar în climatul
unui regim concentraționar, ca făpturi de pe planete diferite să se
întâlnească, să se angajeze în proiecte comune, să viseze împreună, să
colaboreze la realizarea acestui ritual magic care este prietenia”.
Cântecul emigranților
luminile se pierd în zare
noaptea se hrănește cu noi
și ca un nou cântec de dragoste
oceanul murmură în depărtare
lângă catarg, negrul missouri
cântă un cântec de dragoste, negru,
când mama sa îl lasă să se joace cu
îngerii
sau se rostogolește în paradis
catargurile: cântecul acesta pe care îl știm și noi,
cântecul acesta neuitat
niciodată nu ne vom mai revedea
copilăria, casa, grădina,
stăm acum în mijlocul oceanului
și ne gândim departe
emigranții: departe, spre locul visat
când vom
ajunge oare?
nimic în mijlocul apelor, decât
o umbră mare cu lumini: vaporul
pe balustradă emigranții cântă în cor
și femeile suspină din când în când
peștii: vor mai trece, iarăși vor mai trece
aceasta e însăși viața
o mamă își plânge copilul:
desigur voi uita și voi muri
seara asta știu că ești aici
parcă te văd venind acum
un pește de lângă vapor: mă supără la urechi jelania,
ar trebui să cânte ceva mai vesel
vom sosi în curând, vom sosi
și apele vor curge nepăsătoare
nu te teme, draga mea
și lasă-mă să-ți privesc ochii aprinși
emigranții: vom uita oare vreodată călătoria aceasta
nimenea din noi n-o știe
pământul e pe aproape, strigă unul
poate vom muri, dacă-l vom vedea
luna se lovește târziu de vapor
și toți așteptăm îngândurați în noapte
eu: dă-mi mâna, dă-mi mâna și lasă
vom îzbândi împreună.
Lamento cu pescarul cel șchiop
Când focurile se vor stinge printre
ruine,
când pescarul cel șchiop va ieși
somnoros din colibă, la miezul nopții,
vorbind cu bufnițele,
pufnind din luleaua scorojită, mormăind
un cântec uitat,
când buciumul ascultă glasul pietrelor,
glasul pământului,
atunci
puneți urechea la pământ și ascultați:
veți auzi cum crește iarba, veți auzi
gâzele zburând:
puneți urechea la pământ și ascultați:
veți auzi tăcerea cum cântă într-o mie
de flaute:
puneți urechea la pământ și ascultați:
veți auzi cuvintele unui grai fără nume,
pe care-l veți înțelege:
puneți urechea la pământ și ascultați:
e glasul nostru care spune: e clipa de slavă, prieteni necunoscuți,
e glasul nostru care spune: așterneți într-o cățuie de aur
oasele noastre înălbite de soare și
mirodeniile de preț
și ardeți în slava lor zi și noapte,
e glasul nostru care spune:
iubiți fiii noștri, aduceți apă curată
de la izvor și răcoriți-le fruntea,
goniți liliecii care pândesc în desiș,
goniți haitele de câini mișei care se
apropie de hoituri!
auziți fâlfâitul aripilor noastre
nevăzute?
în preajma voastră așteptăm tăcuți, pe
vecie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu