Victor Torynopol (1922-1985)
(pseudonimul lui Victor Comei Florescu)
se naște pe 24 decembrie 1922, la Lugoj. După încheierea studiilor liceale, se
mută la București, unde absolvă în 1945 Școala Superioară de Cooperație și
Facultatea de Litere și Filosofie, în 1950. Funcționar în anii ’40 la
Institutul Național al Cooperației și la Banca
Națională, Torynopol publică la Editura Forum volumul de poezii Cartea cu sânge, pâine și cocs (1945), într-un
desant ce-i mai cuprinde pe Ion Frunzetti, Margareta Dorian, Ioan Cutova,
Mihail Cosma, Ben Corlaciu, Ion Caraion. Predă la catedra de pedagogie şi
socialism ştiinţific a Institutului de Studii Economice (1946-1953), este
director de cabinet în Ministerul Cultelor (1948-1950), apoi consilier în
Ministerul Afacerilor Externe (1950-1953), iar după 1953 ocupă vreme de aproape
trei decenii funcții de demnitar comunist: atașat la Ambasada Coreei de Nord (1953-1955), în Elveția (1956-1959)
și Franța (1961-1963), ambasador al României în Argentina, Uruguay și Chile
(1968-1973), director în două rânduri la Direcția Presei (1963-1968 și
1973-1982). Poezia sa de după 1965 e cât se poate de conformistă, fie că e
lirică sau reflexivă și metafizică: Viscolul și armonia (1967), Zbor prin
subcuvinte (1974), Artere de taină
(1979), Cânepa iubirii (1982), însă
cartea sa cea mai cunoscută rămâne Franța
în patru anotimpuri (1967, 1980), în care își adună notele și impresiile
din perioada petrecută la începutul anilor ’60 la Paris. Moare pe 16 februarie 1985, la București.
Spectacol
În poligonul exercițiilor mortuare
oamenii coboară în cantități mari,
vânatul curge subțire prin cătare
și sângele e cald ca o monedă.
Veniți, spectacolul e gratuit,
programele se-mpart desculț pe stradă,
amoniacul se toarnă abundent în batiste
și beneficiile se încasează imediat.
La garderobă, comorile sunt în siguranță,
pe câmp, aerul condiționat.
Astăzi începe marea ofensivă
undeva pe front,
în edițiile speciale
și la ghișeele băncilor de scont.
Arlechinii sângerează în bandaje,
copiii se nasc în vagoane de marfă
pentru următoarea premieră.
Veniți,
nitroglicerina așteaptă la bariere,
poate mâine va trece Dumnezeu
într-un vagon de-a treia
spre ultimul spital de campanie.
din Cartea
cu sânge, pâine și cocs (Forum, 1945)
Ioan Cutova (1919-1992)
se naște pe 13 iulie 1919 la Veria, în
nordul Greciei, dintr-o familie de aromâni. Studiază în școli românești la
Veria și Grevena, apoi familia emigrează în România în urma procesului de
primire a aromânilor din Peninsula Balcanică, ce a durat cam între 1925 și 1935.
Cutova termină liceul la Târgu Mureș, iar apoi se mută la București, unde va
urma cursurile Facultății de Litere și Filosofie, absolvită în 1944. Câștigă în
1945 premiul Editurii Forum, iar cartea sa, Cerc
vicios, este publicată deodată cu volumele tinerilor Frunzetti, Torynopol,
Margareta Dorian, Cosma, Caraion și Corlaciu. În anul următor primeşte premiul
„Ion Pillat” pentru poezie, din partea unui juriu prezidat de către Dinu Pillat.
Se mută la Bistrița, unde va fi profesor de liceu, coleg, printre alții, cu alt
scriitor de origine aromână cu un destin dramatic, Teohar Mihadaș, închis în
1948 pentru „activități împotriva regimului”. Pe lângă activitatea de
traducător în limba sa natală a poeziei lui Eminescu – cea mai importantă
apariție rămâne probabil transpunerea, în 1980, a „Luceafărul”-ui în limba
aromână (Luțiafirlu, pri grailu armânescu
di Ioan Cutova), a coordonat revista „Primii pași” a Liceului „Andrei
Mureşanu” din Bistrița și a mai publicat un volum de poezii originale în armânește,
cu o prefață de Hristu Cândroveanu (Fînarea
al Diogen / Lampa lui Diogene),
în 1985. A murit pe 19 mai 1992, la Bistrița.
Sanatoriu
300 de jucării zac
300 de păpuși.
Tinerețea e în fiecare mână care
se-ntinde spre moarte sau spre soare.
De sub cearceafuri albe ies tămăduiți
pitici cu guri de iască sau simple poze,
purtându-și grav și iremediabil
tâmplele scobite de nevroze.
Acum își ling bubele din priviri
regretând vreun solstițiu rătăcit. Aici
este o grădină tristă de-mpărați
care și-au mânjit plămânii cu urzici.
În salonul cu becuri tungsram
poetul a schițat ultimul dans.
Pe masă bogăția lui trecătoare:
câteva versuri și un roman de Anatole
France.
Pe Dumnezeu îl găsești la ferești, pe
noptiere,
cum schimbă bucuria în tăcere,
sau, tăcut, la marginea vreunui chip
defunct,
banalizând viața în contrapunct.
Seara, când numai morții fredonează,
bolnavii se ascund în sângele lor
și visează desigur sburând din pat
spre un sanatoriu pur, eterizat.
Dar, domnule doctor,
aici nu-i nimeni bolnav.
Oamenii sunt lumini sau păcate
și toți pleacă tăcuți din vieață
așa cum s-ar duce la piață.
din Cerc
vicios (Forum, 1945)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu