Vasile Petre Fati, „O anumită căldură umană”

Vasile Petre Fati, O anumită căldură umană

(Casa de Editură Max Blecher, 2016)

Colecția „Plantații”

selecție și cuvânt înainte de Claudiu Komartin

          VPF

            A trebuit să scriu pe un perete, undeva deasupra patului, patru versuri ale lui Vasile Petre Fati pentru a mă putea apuca de acest cuvânt înainte la antologia sa, O anumită căldură umană. De vreo două luni, de când am terminat de făcut selecția poemelor, adică de când le-am transcris și apoi le-am recitit cu altă privire în desfășurarea din această carte, ceva m-a tot împiedicat să încep scrierea argumentului introductiv. O să mai divulg doar că, acum, cuvintele sale („O, Doamne, ajută-mă să scap de gândacul de bucătărie, / Să-mi pot cumpăra un obiect de artă. / Și dacă Dumnezeu există să se roage să mă spăl dimineața pe față și pe mâini / Ca să-l văd în fiecare zi ca pe un om bun.”, din textul intitulat „Omul din Praga”) sunt în compania altor versuri și a altor poeți ce populează intimitatea acestei camere burdușite de poezie. De la Robert Frost la Celan și de la Valéry Larbaud la Gellu Naum, zidul acesta a fost foarte primitor, iar pe Fati l-a adoptat așa cum doar el știe s-o facă. Firește că asta nu m-a surprins, de vreme ce antologia anterioară din poezia sa, apărută la un deceniu după dispariția-i fulgerătoare, și îngrijită de poetul Marian Drăghici, s-a intitulat Zidul și pălăria.

            Notez aceste rânduri într-o după-amiază de toamnă asemănătoare tuturor zilelor morne ale acestui anotimp, în care nu-ți vine să ieși din casă, a amurgit înainte de amiază, vezi de la geam cum ploaia îmbibă trecătorii și-i stoarce de robustețe și voie bună, lumina se prelinge pe lucruri, gârbovită și leșioasă, mâna de-abia se ridică, apoi coboară iute, cuprinsă parcă de-un scurt leșin... Nu descriu întâmplător acest cadru, ci fiindcă mi se pare într-un acord profund cu poezia lui Vasile Petre Fati, cel puțin cu acea parte din ceea ce ne-a lăsat cu care eu rezonez cel mai bine, fiindcă e stranie și dezolată și, cu toate ironiile sau sarcasmele, pare încărcată de o disperare mută, de ceva care scrâșnește din fiecare vers ca dinăuntrul unui manșon protector.

             Vasile Petre Fati (1944-1996) este unul dintre acei poeți excelenți cu o posteritate nedreaptă. E uimitor cât de puțin se vorbește azi despre acest autor care provoacă, și după două decenii de la moartea sa la numai 52 de ani, o senzație intensă de prospețime și originalitate. Deși prețuit de câțiva excelenți cunoscători ai poeziei postbelice și considerat unul dintre cei mai buni autori pe o direcție, ce-i drept, mai degrabă excentrică și marginală (atât în anii ’60-’70, cât și după intrarea în scenă a contingentului 80-ist), Fati nu mai suscită, din păcate, interesul criticii sau al tinerilor poeți și cititori. Iar asta deși ne apare azi ca unul dintre cei deciși să se desprindă de locurile comune și de „zonele de confort” din literatura congenerilor săi.

Ghinionist, indiferent sau pur și simplu plasat mai nefavorabil în context, Fati nu reușește să-și impună poetica în epoca turbulentă de după ’90, și cu atât mai puțin să fie reținut și după 2000, nici măcar cu ultimele două volume, Copilul tuns zero (1992) și Fotografie cu un câine lup (1996), care sunt niște bijuterii. Fac această afirmație în cunoștință de cauză, după ce am chestionat mai mulți tineri colegi și apropiați (deopotrivă poeți și critici), pentru care Fati e doar un nume întâlnit întâmplător – acesta a fost principalul motiv pentru care, la începutul acestui an, când l-am citit cu mai mare atenție decât o făcusem anterior, mi-am pus îndată în cap să încerc recuperarea sa printr-o selecție drastică (și, firește, foarte personală) care să le dea ocazia celor care nu-l știu încă (sau care nu-i mai găsesc volumele pe nicăieri) de a-l descoperi.

Cu numai câțiva ani mai tânăr decât Angela Marinescu, Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Vasile Vlad sau Virgil Mazilescu și cu un an mai mare decât Daniel Turcea, Fati face parte din acea constelație (observați, vă rog, cât de tare încerc să evit cuvinte sleite ca „generație” sau „promoție”) de poeți debutați la sfârșitul anilor ’60 și începutul anilor ’70, după ruptura inițiată între 1960-1964 de Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Marin Sorescu sau Ioan Alexandru, prin care literatura română se desparte de proletcultism și lasă în urmă, nu fără unele obstacole și compromisuri inițiale, infectul moloz propagandistic al deceniului șase.

Așezat uneori în compania lui Constantin Abăluță și a lui George Almosnino (spre exemplu, Octavian Soviany îl trece alături de aceștia, în volumul I al compendiului Cinci decenii de experimentalism, la capitolul „Explorarea circumferințelor. Poezia obiectelor”), comparat alteori cu inclasificabilul Virgil Mazilescu, Fati este un poet fin și subtil, dublat de un foarte bun (și exigent) tehnician, de la care ai, ca poet, ce-nvăța.

Născut și crescut la Constanța, VPF debutează la nici douăzeci și trei de ani în colecția „Luceafărul” a Editurii pentru Literatură cu Floare de leandru (1967). Pentru o mai clară situare în context, nu e lipsit de importanță să spunem că e anul în care le apar primele cărți lui Vintilă Ivănceanu (Cinste specială), Ileana Mălăncioiu (Pasărea tăiată) sau Marius Robescu (Ninge la izvoare). Celor care se vor întreba de ce nu am reținut nici o poezie din această plachetă promițătore și plină de candori, le voi răspunde că, oricât de mult m-ar fi sensibilizat poemele scurte și gracile din Floare de leandru, și oricât de personal și de clar individualizat ar încerca să fie în raport cu ceilalți debutanți ai colecției, un aer recognoscibil de primăvară gâdilată cu forcepsul e de regăsit în destule prime volume ale debutanților acestei colecții (din care au avut puterea să se detașeze câțiva, și îi citez întotdeauna, în apărarea seriei respective, pe Ivănceanu și Mazilescu, care au debutat exemplar, reușind să evite gustul și locurile comune încurajate în epocă).

Ce-i drept, ca să nu-l nedreptățesc pe Fati, „Tânăr, lângă triumful ierbii”, poetul nostru, cu micile sale impetuozități („Voi împlini douăzeci de ani, îmi spuneam, / privindu-mă neliniștit / într-o frunză din vară”) este, încă din acest volum, obsedat, însemnat de moarte. Imaginea tatălui decedat traversează, cu un fel de tandrețe încruntată, întreaga carte. VPF e încă necopt și naiv și scrie o plachetă cam în orizontul de așteptare al momentului, populată de personaje ca Charlot și Švejk, însă impulsurile thanatice sunt puternice la acest june melancolic de la malul mării și anunță o parte din ce va urma.

Deschid o paranteză pentru a puncta un lucru care nu știu să fi fost subliniat până acum. Fati nu și-a alcătuit în timpul vieții nicio antologie. E un caz mai degrabă ciudat, de vreme ce mai toți poeții din epocă scoteau antologii peste antologii, unii încă de la treizeci și ceva de ani, „piața” părând mult mai pregătită decât acum să absoarbă aceste selecții, chiar și când nu erau tocmai relevante. Ei bine, Vasile Petre Fati nu a avut nici una în timpul vieții, deși după a cincea sa carte de poezie, Amănuntele (1984), cred că devenise deja un nume consacrat. Poate că nu este un detaliu chiar lipsit de importanță în relația pe care poetul a avut-o cu propriile sale texte.

            După Floare de leandru, Fati ia o pauză care îi prinde bine, până în 1975, când scoate Vedere la amiază. O carte în mod evident superioară debutului, în care însă, cu toată maturizarea stilistică, pare mai degrabă indecis, nelămurit spre ce ar da să se-ndrepte. Placheta este, de altfel, cea mai subțire dintre toate cărțile sale, cuprinzând 38 de poeme scurte, aparent doar niște eboșe, în care primează atmosfera cețoasă, conturul în destrămare al unor imagini și mici scenarii hipermanierizate. Am păstrat din această carte poemul „așteptarea”, cel mai compact și mai bine montat dintre toate, un text care comunică excelent cu „O întâmplare” din volumul următor, Fragi în noiembrie (1978), când, la 34 de ani, poetul intră într-o nouă etapă a scrisului său.

            Fragi în noiembrie începe destul de poticnit, cu trei texte ce par genul de mici concesii făcute în înțelegere cu Cenzura pentru ca volumul să primească undă verde pentru publicare. Dincolo de această observație, parcă mai mult decât oriunde în opera sa poetică, Fati cultivă poemele mai lungi, rămuroase, de o narativitate înșelătoare. Ușor repetitiv, încercând să-și construiască volumul în felul unei compoziții muzicale, în care o temă sau un motiv revin din vreme în vreme, funcționând ca liant între diferitele părți ale întregului, Fragi în noiembrie e cartea unui scriitor care a trecut de bâjbâielile începutului. Se văd în ea limpede acumulările de ordin tehnic, experiența și gradul de profesionalizare a scriiturii, totuși textele cele mai convingătoare rămân acelea mai puțin ambițioase, mai condensate și mai puțin încărcate de referințe culturale.

Meșteșugul tot mai bine stăpânit se vede în Paradisul de fier (1980), care aparține aceleiași perioade de creație, însă cu un control superior al mijloacelor. Paradisul de fier e un volum solid, de ieșire din faza tatonărilor; destule texte, cum ar fi în special „Conducta de fier”, „Ceva care trebuie spus repede peste umăr” sau „Cartofii uitați în pământ”, dau consistență unui discurs de anvergură („Pentru ce ochi ai mei ați văzut Bunătatea? / Pentru ce această retorică? / Dirijabile și dirijabile vor pluti pe cer / După ce eu nu voi mai fi, / Cu puțină milă, cu puțină forță.” – „Dirijabile și dirijabile”).

Texte excelente găsești și în Amănuntele (1984), volum ce marchează finalul acestei perioade „de mijloc” în care s-a conturat poetica inconfundabilă a lui Vasile Petre Fati. Și dacă ar fi să citez numai versurile-emblemă din „Pelerina de ploaie”: „Voi care m-ați iubit și m-ați iubit / Gândiți-vă la mine ca la un om singur” (care justifică formula folosită de către Laurențiu Ulici în descrierea poeziei lui Fati: „solidarizarea prin singurătate”) sau imaginea inimii decupate cu foarfeca din poemul ce dă titlul antologiei, și tot ar fi suficient pentru a face un cititor nefamiliarizat cu această poezie să vrea mai mult.

Consider că este, în cazul acestor trei cărți publicate între 1978 și 1984, care conțin la un loc 190 de poeme (și din care nu am reținut decât douăzeci și două, deși admit că puteau fi de trei ori mai multe), o lecție de maturizare foarte utilă pentru orice poet. Începând ca un autor de pluton, Fati evoluează de la o carte la alta către un discurs impecabil modulat în ultimele sale două volume de poezie, Copilul tuns zero (1992) și Fotografie cu un câine lup (1996).

Selecția pentru care am optat în O anumită căldură umană fiind una severă, „la sânge”, sunt dator să-mi explic, fie și în linii mari, preferințele (care au condus în final la o antologie ce reține cam o șesime din poemele publicate în cele șapte volume ale lui VPF). Mai întâi, am preferat un Fati mai simplu și mai suplu, tăios, mai puțin cochet, unuia volubil și livresc, îmboldit de o ambiție culturală care mai degrabă nu-l avantajează (în orice caz nu ca pe Mircea Ivănescu sau Leonid Dimov). Apoi, nu am pariat pe Fati pozeurul, ușor copleșit de o ipostază hamletiană cam desuetă. El este un poet sclipitor de-abia când abandonează metoda sau procedeele pe care le cunoaște foarte bine. Când ajunge să domine cât mai puțin textul, nu mai are nici un fel de încâlceli, iar când nu mai trage cu ochiul la „spectator” pentru a-i vedea reacțiile, e pe deplin autentic și discursul său atinge nivelul celor mai valabili poeți români postbelici. Toate excesele și stângăciile, toate stridențele sau piruetele lipsite de naturalețe sunt răscumpărate în ultimele două cărți, dintre care Fotografie cu un câine lup a apărut chiar în anul morții lui Fati.

Credibil și emoționant fără să devină, ca atâția poeți cu structuri psihologice asemănătoare, un specialist în tânguială, VPF e însoțit tot timpul de presentimentul sau iminența morții (de care băiețandrul din Floare de leandru nu era nici el ferit câtuși de puțin), ce abundă în această poezie în care angoasa e densă, iar pesimismul – galopant, în ciuda oricărei tentative de a disimula: „ Bestia asta mică urcă scările, vine în casa mea, / Se așază pe scaun. / Aș dori din inimă să nu mai scriu nimic, / Aș dori să repar parcul de automobile din cartier. / Dar bestia asta mică urcă scările, vine până sus, / Se așază în brațele mele, hopa. / Ai casei știu treaba asta și nu suflă o vorbă. / Asta până-ntr-o zi! / Pe urmă mă gândesc la tatăl meu mort. / Poate că... Așa că dacă-mi doresc o viață lungă / O să am o viață lungă. Dar despre viața asta o să mai vorbim noi altădată.” („Altădată”)

Poate că e un moment bun, cu O anumită căldură umană, să ne întoarcem la omul deziluzionat și lucid care a scris: „Noi toți suntem o armată a păcii / Și avem cruzimea să fim buni.”