Dragul meu Radu,
aici nu poți zări nici o stea,
doar avioanele brăzdând cerul în toate direcțiile cât e ziua de lungă (mai
puțin, poate, între miezul nopții și patru-cinci dimineața). Ori de câte ori le
privesc, se activează în mine amintirea unor viziuni vechi și dureroase, care
mă vizitau când îmi era cel mai rău. Un fel de mistică a accidentului, la
antipodul scenariilor rafinat sado-maso din Crash.
Sentimentul atât de prezent al catastrofei, imaginile derulate cu repeziciune
în fața ochilor, atât de reale încât mă întrebam de unde vin și ce vor mai
smulge din mine. Avioanele în flăcări, panica din momentul impactului. Țipete
casante, corpuri fragile făcute pulbere. Ciudata eliberare simțită odată cu
epuizarea scenariului morbid (pe care degeaba încercam să-l transcriu pentru a-i
îmblânzi ecourile – nu ieșea niciodată mai mult decât o copie încețoșată, o
scenă privită printr-un geam împâclit). Nu mă pot abține, acum că toate astea
sunt în urmă și a rămas doar un zaț,
să literaturizez ceea ce era atât de personal și de presant încât orice gest
care să le transfere în estetic, în artizanal
părea o jalnică evaziune. Iar eu, omul cel mai demn de dispreț.
M-am chestionat deseori în acești
zece ani de când scriu poezie de ce o fac – și până unde voi putea întinde
coarda. Dacă nu voi ajunge cumva și eu ca unul dintre acei scriitori pentru a
căror operă de tinerețe avem cea mai mare admirație, dar care, la un moment
dat, s-au blocat, așezându-se confortabil într-o formulă care, cu timpul, le-a
consumat forța și inventivitatea (sau acea disperată
vitalitate pe care a ilustrat-o, prin tot ce a lăsat, Pasolini), devenind,
după cum spune Angela într-un poem de o luciditate crâncenă: „profesioniștii rezistenței la scris”.
Pentru mine, când nu a fost ispășire
(un cuvânt mare, știu, și poate mai încărcat religios decât mi-aș dori), poezia
a funcționat ca un instrument de mare precizie împotriva comodității și a
renunțării. Am început să scriu pentru că simțeam o urgență ce nu se lăsa
negociată sau pusă deoparte și am continuat să o fac dintr-un refuz de a mă
îngropa de viu. Nu aș vrea să se înțeleagă că reiau clișeele (atât de
folosite încă) legate de motoarele cele mai puternice ale scrisului (poezia
care „se naște din suferință” și altele la fel de lipsite de
relief), ceea ce ne împărtășim noi are un sens pe care ar fi păcat să-l
expediem atât de superficial. Am citit recent o carte de eseuri a lui John
Berger al cărei titlu se potrivește ca o mănușă poeziei tale din ultimul timp,
precum și, poate, propriilor mele căutări: Hold
Everything Dear. O formulă care vorbește despre supraviețuire și
rezistență, și despre disperarea imposibil de îngenuncheat, chiar și atunci
când viața te-a jefuit de tot ce aveai mai scump (contextul este însă, la
Berger, unul politic: drama
palestinienilor și, într-un sens mai larg, a celor „umiliți și obidiți”).
Năzuința asta de a ține aproape ce ți-e mai drag poate da sens, făcându-te să
depășești povara singurătății și a plânsului de milă. Iar arta (y compris literatura) ca lucrare neîntreruptă
asupra ta însuți, se face nu din suferință,
ci în pofida ei. Convertindu-se (nu
poți să nu simți asta când citești mari poeți chinuiți ca Trakl, Sylvia Plath,
Alda Merini sau Mariana Marin) într-un triumf asupra durerii și suferinței.
Scrisul nostru trebuie să însemne
muncă și perseverență în tot ceea ce scrutăm și iubim. Dorian Branea m-a
invitat săptămâna trecută la un lunch în
care am discutat despre proiectul pentru care sunt aici, iar în mijlocul
discuției politicoase și tatonante cu David Constantine, care editează Modern Poetry in Translation, am fost
tranșant și i-am spus că poezia înseamnă autodisciplină și muncă. Am mai spus
eu și alte lucruri directe și, probabil, (din punctul de vedere al englezilor)
la limita impoliteții, dar am simțit că el – poet și profesor la Oxford,
prieten cu Marin Sorescu, al cărui partener de lecturi și lansări i-a fost în
Anglia anilor ’80 – vorbea, dincolo de inevitabilul balet al discuției formale
(care pe mine mă cam irita), aceeași limbă. Asta cred că nu au înțeles mulți
oameni din generația noastră (ca și, de altfel, din generațiile care ne-au
precedat): pentru a fi
original e nevoie de muncă și dedicare, de un efort continuu, îndârjit.
Scrisul înseamnă perseverență. Chiar și atunci când nu scrii cu lunile, scrisul
își face treaba în tine. Și mai e ceva: orice calitate tehnică în poezie trebuie câștigată cu sudoare. Când Cis a scris prin 2004 despre mine că scriu „cu sânge”, m-am gândit puțin încurcat la povestea
microbistului care i-a scris lui Hagi (câștigând astfel nu știu ce concurs
cinic și stupid) o scrisoare cu sânge. Sânge adevărat, scos cu seringa din
trupul lui tânăr pentru a convinge un fotbalist celebru că îl adulează. Vreau
să rămân îndeajuns de treaz ca să nu ajung ca amărâtul acela fanatizat. Cu
sângele care ne trece prin vene sunt lucruri mai bune de făcut. Cu celălalt
sânge, însă, nu.
*
Îmi scrii despre prietenie cu
aceeași pasiune cu care discutăm de fiecare dată despre M. Ivănescu, despre
Madi, despre Virgil și despre toți oamenii care ne-au însoțit în devenirea noastră,
și e ca și cum am sta de vorbă din nou despre toate lucrurile fără de care
organizarea mea interioară ar fi mult mai șubredă și mai lipsită de temei.
Trebuie să încep prin a-ți spune
că sunt puțin încurcat în fața acestei sintagme oarecum improprii, „prietenie literară”, poate și fiindcă pentru
mine literatura nu poate fi desprinsă de prietenie. Nu cred că am prieteni
apropiați, dintre aceia cu care comunici și îți împărtășești descoperirile,
frământările, mișcările de profunzime, în absența literaturii. Un cinefil
înrăit care nu pune mâna pe cărți nu mă interesează. Un muzician (sau un meloman)
care nu citește defel poezie pierde ceva esențial. Gândește-te la un artist multivalent
ca Mitoș, pentru care scrisul, muzica și artele vizuale nu pot fi despărțite.
Toți prietenii mei din ultimul deceniu sunt oameni în viața cărora literatura e
vie, lucrează și îi menține treji. Cu ei pot vorbi orice, și cred că nu e în
asta neapărat un soi de exclusivism: doar în prezența limpezitoare a cărților citite, împrumutate și
dezbătute mă simt eu însumi. Iar asta nu înseamnă că trebuie să vorbim cu
sobrietate și pedanterie despre scriitori dragi, despre personaje și poeme care
ne stăruie în minte. Nu oficiem nici un cult în care doar „inițiații” pot pătrunde. E o sărbătoare, una dintre
puținele de care mă pot bucura de-adevăratelea, pentru că tot ceea ce culegem
din cărțile altora și ceea ce scriem la rândul nostru, lucrurile pe care le
trăim și încercăm să le păstrăm prin acea curioasă activitate numită artă (după
cum ar spune Leonard Cohen) sunt întotdeauna mai bune decât noi.
Și cred că mai e un motiv pentru care sunt mefient față de prietenia literară – iar acesta este foarte
personal și subiectiv. Aveam acum câțiva ani o lectură la cenaclul Euridice,
care se mutase deja la Muzeul Literaturii. Era, deci, pe la începutul lui 2005.
Stătusem o săptămână la m.i. după terminarea zilelor „Iustin Panța”, prin
noiembrie sau decembrie 2004, noi doi încă nu ne descoperiserăm încă, deși cred
că Andrei Terian ne-a făcut cunoștință chiar în toamna aceea. Tu păreai mai
retras, eu eram vraiște afectiv și nu mă puteam fixa pe nimic. Atunci am și
tras o ceartă cu Teodor, fiind amândoi încinși destul de tare de vodcă, în
bărulețul de pe Moscovei care astăzi nu mai există. Ei bine, la Euridice am
citit poemul pe care i-l dedicasem lui m.i., scris voit în felul său, dar cu dicția
proprie poeziei mele de atunci. Îmi amintesc cum, în seara ploioasă, am ieșit
în oraș (urma să mă întâlnesc cu Bogdan Arizancu), iar m.i. mi-a spus, cum
stăteam în prag, cu zâmbetul său ironic-ștrengăresc: „Domnule Komartin, vă rog
să scrieți în seara aceasta o odă la m. ivănescu”. Ceea ce am și făcut, i-am
arătat poemul când m-am întors, iar bucuria lui a luminat întreaga încăpere, cu
toate că nu era o odă, ci un poem simplu și melancolic ce plutea prin cețurile
sibiene („ploaie, vorbe neînsuflețite”). După ce am citit la Euridice (unde
știi bine că Marin Mincu nu mi-a arătat în anii aceia nici cea mai mică
simpatie, ba dimpotrivă, m-a nedreptățit de fiecare dată), unul dintre primii care au luat cuvântul a fost
Sociu, care venise montat împotriva mea, spunând că noi doi „am avut o
prietenie literară” (subliniind cel
din urmă cuvânt), dar că l-am dezamăgit și că poemele pe care le-am citit nu au
valoare, că m-a „înghițit” și pe mine, ca pe atâția alții, poezia lui Mircea
Ivănescu. M-am simțit trădat, eu credeam că suntem prieteni, și nu că avem o
amiciție bazată pe citit poezii și băut la festivaluri, astea știm amândoi cât
valorează. Supărarea lui era că din cauza mea n-ar fi luat premiul pentru
poezie la Luceafărul, fiindcă eu nu
i-aș fi transmis lui Marius Tupan un grupaj pe care mi-l trimisese (ceea ce eu
chiar făcusem, dar Tupan avea alte planuri)… Așa că, de atunci, asta a sunat
mereu pentru mine ca un pahar pe jumătate gol. Asemenea amiciții am mai avut,
dar s-au terminat mereu urât, cu reproșuri sau cu atacuri murdare și de
neînțeles pentru mine. Însă prietenia e opusul acestor alianțe sau apropieri
conjuncturale. Cu prietenii poți să nu te vezi cu lunile, iar când îi
reîntâlnești, afecțiunea și firul gândurilor se reînnoadă din locul în care le
lăsasei. Prietenii nu te atacă din senin în reviste sau pe site-uri, ca bietul
Vlașin, ci vin la tine și lămuresc din trei vorbe ceea ce părea neclar sau
alienant în raporturile dintre voi, și totul continuă cu un și mai mare
atașament. Prietenii nu cer nimic la schimb și oferă întotdeauna fără să lase
impresia că ar fi făcut-o. Și fac toate astea cu dragoste, în conturul lor de răcoare.
Numai că aici intervine ceva omenesc, prea omenesc, cum este
rivalitatea. Între doi scriitori, și poate mai ales între doi poeți tineri,
există întotdeauna amestecul acela de solidaritate (fiindcă nimeni pe lumea
asta nu te poate înțelege mai bine atunci când poezia e tot ce contează pentru
tine, și ai renunța la orice pentru ea) și concurență (deși întrecerea asta e
în primul rând cu tine, se întâmplă la un moment dat o ciudată proiecție care
te face să-ți dorești să fii mai bun decât ceilalți alături de care înaintezi).
Așa a-nceput prietenia mea cu Dan Coman. Eram amândoi la Ipotești și a fost
nevoie de un poet mai vârstnic decât noi, și un mare generos, pentru ca
prietenia noastră, care ne știam până atunci doar din reviste, și care
împărțeam premiul „Mihai Eminescu” pentru debut, să pornească cu dreptul. Ioan
Flora a stat o jumătate de noapte în camera noastră (afară erau niște nămeți
uriași, iar câinii lui Eminescu se jucau prin zăpadă, făceau tumbe, săreau după
fulgii cât pumnul), preferând compania noastră celei a vechilor lui camarazi,
și ne-a vorbit despre poezie, despre prietenia cu Nichita, despre întâlnirea cu
Bogza, petrecută pe
când avea vârsta noastră. Și atunci am înțeles de ce ținea atât de mult Madi la
el. Ca și în cazul ei, moartea lui Flora a lăsat un gol, toată energia aceea
extraordinară, tot talentul pus în slujba poeziei, imensul depozit de
întâmplări și de amintiri pe care îl purtau cu ei s-au pierdut. Poate că nu e
rău că avem schimbul ăsta de scrisori, în felul ăsta am putea fixa măcar câteva
dintre lucrurile importante pentru noi, măcar niște umbre chinezești ale
faptelor noastre, ale întâmplărilor pe care le-am trăit – și le vom mai trăi.
Eu oricum nu aș fi în stare să țin un jurnal, mi s-a părut mereu (în ciuda
fascinației pe care o exercită asupra mea jurnalele lui Pavese, Gombrowicz sau
Pessoa, aceste mari cărți ale literaturii universale) că nu e un gest care mi
s-ar potrivi. Dacă aș fi avut suficientă răbdare pentru asta, m-aș fi apucat
până acum să scriu proză.
Deplângi în
scrisoarea ta lipsa de empatie și de „organ” pentru prietenie a unor scriitori și invoci exemplul unui
mare ambițios atras de funcții și demnități (al cărui elev zelos, arivistul
pârâcios DCE, a arătat în ultimul timp cu vârf și îndesat ce caracter are). În
plus, mă ferești de eroarea pe care aș fi fost tentat să o comit afirmând că,
prin natura profesiei lor, criticii literari sunt mai puțin deschiși către
profesarea prieteniei: exemplele
salutare ale lui Matei Călinescu, Lucian Raicu și Valeriu Cristea, atât de
afectuoși față de literatura prietenă, dar și față de ființele în carne și oase
care o scriu, contrazic această prejudecată. Nu i-am văzut niciodată pe Matei
Călinescu (pe care l-am întâlnit o singură dată, la București) și pe Mircea
Ivănescu împreună, dar știu că prietenia lor a ținut mai bine de o jumătate de
veac și că legătura dintre ei a rămas intactă până când Matei (cu câtă dragoste
rostesc Raluca și Teodor acest nume!) a plecat dintre noi. Iar după felul în
care vorbesc și astăzi scriitorii din generațiile mai vârstnice, ca Nora, despre
Lucian Raicu și Valeriu Cristea (care nu au avut parte niciodată de cariera și
oportunitățile lui Manolescu și Simion,
iar asta poate că i-a salvat), am convingerea că ei au fost niște oameni cu un
cult al prieteniei și, prin urmare, cu un devotament rar pentru literatură,
deopotrivă ca profesiune și ca vocație. Așadar, nu numai poeții pot să trăiască
întru prietenie, după cum nu doar criticii pot fi incapabili să o simtă (doar
citim amândoi cu pasiune blogul cusurgiului LIS).
Pentru mine, întâlnirea cu Mariana Marin – cele șase-șapte luni
dinainte de dispariția ei, de-a lungul cărora am simțit-o atât de aproape – a
fost una dintre marile mele șanse. Tot ce am învățat de la ea despre poezie,
despre ce ai de făcut ca să rămâi tu însuți, despre compromisurile care trebuie
evitate, felul în care îmi vorbea despre prietenii ei plecați, Mazilescu și
Bossert, toate astea vor lucra în mine pentru totdeauna. Madi a fost însă, în
mărinimia ei dusă la extrem, și o mare risipitoare. O poetă născută cu morbul
autodistrugerii. E, poate, o lege secretă la mijloc, căreia nici ea nu i s-a
putut sustrage.
Înainte de Madi, am mai avut
norocul unei întâlniri formatoare, pe care nu voi putea niciodată să o trec sub
tăcere. Ceea ce a făcut
pentru mine Octavian Soviany, profesorul meu de română din ultimii ani de
liceu, nu poate fi măsurat obiectiv (și unde mai pui că nu am aflat decât mai
târziu ce scriitor valoros este O.S.). Fără el, care să-mi aducă să citesc tot
felul de cărți ale unor poeți bizari despre care nu auzisem până atunci (și
astăzi știu pe de rost poemele din Întunecatul
April de care eram atât de îndrăgostit), și fără Mihaela Cosma, un dascăl
în sensul deplin – și poate pierdut – al cuvântului, prima răscruce a vieții
mele (când, la 18-19 ani am înțeles că destinul meu este să scriu și să traduc,
și nu să fac teatru) ar fi fost traversată mai lent și mai șovăielnic, și poate
că nu aș fi ajuns să ard etapele în felul în care am făcut-o la vârsta aceea; cu siguranță nu aș fi
debutat la nici 20 de ani cu o carte în care mai găsesc și astăzi lucruri
surprinzătoare. Dacă aș fi întâlnit în facultate măcar un profesor ca Soviany
și Cosma (franceza pe care o știu și acum i-o datorez ei), aș fi continuat cu
obstinație cursurile acelea care simțeam că îmi risipesc timpul și mă țin în
loc. Apoi l-am descoperit pe Ioan Es. Pop și antologia sa, Podul, care tocmai fusese publicată. Lui i-am trimis câteva poeme,
iar Ioan a scris despre ele în Ziarul de
duminică (imaginează-ți mândria mea, încă nu terminasem clasa a XII-a și un
asemenea poet mă lăuda), unde aveam să scriu chiar eu câțiva ani mai târziu.
Ani în care am călătorit ca un halucinat, și am ajuns să umblu alături de poetul
Ieudului fără ieșire în atâtea drumuri
prin țară (de neuitat slam-ul acela
moderat de tine în aprilie 2006, cu Ioan Es., Ștefan și cu mine ca
protagoniști), dar și la Madrid sau la Göteborg,
descoperind cum se aranjează lucrurile de la sine chiar și în mijlocul celui
mai mare brouhaha.
Urmându-l pe Bloom, spui că „literatura devine viaţa în cea mai
înaltă manifestare a ei”.
Știi oare cât m-a bucurat că ai scris (și cât de aplicat și de afectuos ai
făcut-o) despre Errata lui George
Steiner, pe care am purtat-o cu mine o vreme ca pe un talisman, citind și
recitind din ea cu creionul în mână, încântat de toate lucrurile pe care le
așezase acolo Steiner? La
fel de mult pe cât m-a bucurat că, într-un e-mail recent, Răzvan îmi vorbea cu însuflețire despre Existența tragică a
lui D.D. Roșca, o carte fundamentală pentru el, la care se întoarce acum,
redescoperind că diferența dintre o mare viziune și prostie stă numai la
nivelul tensiunii insuportabile pe care prima o păstrează în subtext permanent,
pe când prostia e doar senină și agresivă. Iar de prostie m-am tot lovit în
ultimele zile din 2011 citind ce scriu pe net tot felul de binevoitori din
țară. Oamenii ăștia parcă s-ar fi născut să urască tot ceea ce nu le seamănă.
Știu că ar trebui să-i ignor, dar ego-ul, hélas...
*
Aici bate cumplit vântul, am
lăsat deschis geamul în bucătărioară și parcă ar lovi cineva de ore bune cu
piciorul în ușă. Să-ți mai spun, în câteva cuvinte, despre Crăciun, pe care
l-am petrecut destul de seren împreună cu Stephen și Cristina, cu volumele
devorate în nopțile dintre 24 și 27 (mai multe antologii de poezie britanică și
americană, Bro al lui Sorokin,
autobiografia lui Gandhi și alte lucruri de preț), cu traducerile din Bogza, de
care sunt mulțumit, apoi au urmat două zile în West Sussex, la conacul familiei
Hamilton din Lordington, desprins parcă din Rămășițele
zilei, și Revelionul împreună cu Adina și Gusti, care au stat la Londra,
undeva pe Brick Lane, de vineri până luni, și în compania cărora am avut niște
peripeții pe care le vom ține minte – urmate de o binemeritată recuperare.
Au fost zile încărcate și extenuante,
zile în care am umblat ca prin vis. Așa se face că termin scrisoarea asta la
aproape o săptămână după ce o-ncepusem, cu gândul la tine și la ai tăi, și îți
urez – ne urez – să avem un an în care să facem lucruri mai bune, mai frumoase
& mai adevărate decât în toți anii care au trecut.
4 ianuarie 2012
Londra
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu