duminică, 29 ianuarie 2012

A cincea scrisoare către Radu (fragment)


Dragul meu Radu,
(…)
Plimbarea nocturnă pe care tocmai am făcut-o m-a mai limpezit puțin – e, după ora 3, o altă Londră cea pe care o descopăr umblând pe străduțe cu case vechi și impozante, pe lângă palatele și grădinile din Kensington, e Londra de care s-a îndrăgostit cu puțină vreme în urmă un decadent sadea ca Soviany, dar și Londra Knightsbridge-ului orbitor, a Harrods-ului de un kitsch fabulos, în care disting adevărata pornografie a luxului dintr-o lume la care culturi mici și naive ca a noastră tânjesc de sute de ani. Orice s-ar spune, și oricât de înclinat aș fi spre valorizarea unicatelor, spre cultul calității și al lucrurilor făcute cu temeinicie, pipele placate cu aur, ceasurile exorbitante sau sticlele de șampanie de zeci de mii de lire nu-mi pot apărea decât ca niște monștri ai risipei și ai prostului gust. Dar mai e și cealaltă Londră, a cartierelor cochete locuite de oameni care trăiesc știind că respectul reciproc și coeziunea sunt valorile care le pot prezerva stilul de viață, Londra grădinilor îngrijite, a pub-urilor zgomotoase și primitoare în fața cărora fumătorii își acceptă amuzați condiția și sporovăiesc relaxați în hainele lor ușoare și atent potrivite. Sunt câteva zone pe care am ajuns să le știu foarte bine, iar pașii mă poartă, chiar și prin alei și scuaruri pe care le văd pentru prima dată, către locuri pe care le cunosc și a căror hartă mi-am trasat-o în aceste săptămâni în cap, așa încât nu m-am mai rătăcit și nu am mai avut sentimentul de pierdere de sine pe care-l simțisem acum aproape două luni. Am reușit să organizez marea dezordine ce m-a stânjenit la-nceput, să mă familiarizez, într-o oarecare măsură, cu ritmul vieții de aici, și să pun distanțele potrivite între mine și orașul ăsta acaparant, ce nu mi se mai pare, în cele din urmă, copleșitor. Cred că e timpul să plec.
Auzind de la ai mei și citind pe internet despre iarna grea din țară, despre gerul și viscolul din ultimele zile, mă simt cumva norocos că nu am avut parte la Londra, în lunile astea, decât ba de primăvară timpurie, ba de toamnă târzie – între ele multe ploi (deși după Anul Nou au fost mai rare și mai scurte) și mai deloc ceață (încă o legendă năruită, sau poate că ceața s-a furișat pe lângă mine să nu o simt, că cine știe ce ți-aș mai fi scris). Am simțit în ultimele zile o liniște grea, apăsătoare, străzile au părut mai goale, la metrou multă poliție, sentimentul că e pe cale să se întâmple ceva. Deși se poate să fi fost eu mai susceptibil, tracasat fiind de mizerioarele românești care nu mi-au dat pace nici aici. Și totuși, zilele petrecute în compania lui Dumitru Păcuraru – care a venit pentru un weekend împreună cu Oana și Adriana, trăgând undeva în apropiere, la un hotel de lângă gara Victoria – au fost stenice și reconfortante, le-am fost ghid prin locurile pe care le știu, am urcat cu ei în supraestimatul Tower Bridge (ceea ce de unul singur n-aș fi făcut), iar D.P. a adus cu el câteva exemplare din noul Poesis internațional, care mi s-a părut unul dintre cele mai bune numere de până acum (deși mai subțire decât cele șase care l-au precedat). Acum că l-am văzut, ne putem apuca de lucrul la numărul 8, în care vreau să strângem lucruri la fel de bune – am acordul lui Ovidiu Nimigean să-i facem un portret (de selecția textelor ne-am putea ocupa împreună), Corina Bernic traduce din Richard Wagner, cu care sper să facă și un interviu (Wagner e, din nefericire, foarte bolnav), Rareș îi va traduce lui Vlad în engleză câteva poeme noi care mi-au plăcut, țin să-i publicăm lui Octavian Soviany textele scrise cât a stat în spital, și l-am provocat pe Andrei Dósa să traducă dintr-o carte năucitoare a lui László Krasznahorkai pe care am descoperit-o aici, Állatvanbent / Animalinside.
Despre Animalinside (sunt curios cum va traduce Dósa titlul în românește, eu am sugerat Animalăuntric): e o raritate și o bijuterie, un volum de 40 de pagini apărut într-o colecție cum noi nu avem, „The Cahiers Series”, și cuprinde paisprezece texte semnate de Krasznahorkai ca răspuns la lucrările pline de forță și de mister ale lui Max Neumann: ungurul a scris niște poeme în proză care încapsulează toată revolta și sentimentul Apocalipsei interioare pe care o trăiește lumea noastră. Krasznahorkai e un beckettian care împinge și mai departe refuzul limitărilor limbajului într-o carte extraordinară despre putere, violență și aservire. Un ritm obsedant, motive pătrunzătoare, umor negru – și lucrările, și textele continuă să te bântuie o bună bucată de vreme după ce ai terminat cartea (pe care am citit-o în mai multe reprize, ca și cum aș mai fi dat pe gât câte un pahar de absint). Ca o cangrenă astupată etanș de o placă metalică.
Pe lângă Krasznahorkai, Trilogia gheții a lui Sorokin a fost o (re)descoperire cu care m-am delectat îndelung. Am scris despre Gheața cu ani în urmă, când țineam cronică de carte în Adevărul literar și artistic. Cărțile lui Sorokin sunt atât de inteligent construite încât pot fi citite în cel puțin două chei – prima ar fi cea ironică, Trilogia satirizând prorocirile sectelor milenariste și misticile New Age, iar a doua, cea gravă, are în centru problema predeterminării, punând în discuție, poate, și isihasmul (performat însă, aici, cu violență, căci eliberarea inimilor încătușate se face cu ciocanul de gheață cosmică), învățăturile unor sfinți părinți, precum Grigore Palama, în legătură cu glasul adevărat al inimii. Oricum ar fi, Sorokin e și un stilist, și un povestitor redutabil, în tradiția marilor prozatori ruși. Nu există, din păcate, scriitori apocaliptici de calibrul lui Sorokin și Krasznahorkai în literatura română de azi. S-a spus (poate prea apăsat) despre generația noastră că ar fi „milenaristă” sau „apocaliptică”, însă, prin comparație, noi părem niște copii sperioși și superficiali care s-au uitat prea mult la Mad Max, Terminator sau Twelve Monkeys.
Cât despre antologia Sebald, despre care îți pomeneam în prima scrisoare, voi spune doar că nu m-a dezamăgit, însă le dau dreptate celor care consideră proza lui Sebald superioară poeziei sale. Poemele sună bine (și bănuiesc că în traducerea englezească se va mai fi pierdut câte ceva), se vede însă că ele sunt, de cele mai multe ori, un rest al prozei admirabile pe care a scris-o neamțul, până și textele mai vechi respiră un aer de relaxare și de cultură solidă, etalată without any fuss. Iar la sfârșit sunt două poeme scrise de Sebald direct în engleză, pe unul dintre ele („Val de căldură în octombrie”) l-am tradus cu plăcere, poate l-ai și văzut fiindcă l-am publicat, în Ajunul Crăciunului, pe blog. Deși profesor timp de mai bine de trei decenii la University of East Anglia, Sebald s-a ferit să scrie în engleză, rămânând unul dintre cei mai respectați autori germani de la sfârșitul secolului XX. Sper că vor fi traduse și la noi, în scurt timp, celelalte romane ale lui, Inelele lui Saturn, Istoria naturală a distrugerii sau Emigranții.
Te vei fi mirat să citești versurile mele scrise direct în engleză, a fost o experiență neașteptată care m-a pus în fața unui fapt pe care nu l-am putut evita. Citind în perioada asta multă poezie britanică, traducându-i împreună cu Stephen în engleză pe Naum, Bogza, Angela Marinescu și Mariana Marin, și ascultând cu atenție lucrurile vorbite în jurul meu, am avut câteva zile în ianuarie când lucrurile au început să se formuleze direct în limba asta de împrumut, cu micile poticneli inevitabile. Dar versurile au avut felul lor de a se alcătui din nimic într-o engleză credibilă, ba chiar cu un oarecare farmec. De fapt, nu chiar din nimic, cel mai direct și mai angajat text (nu mă îndoiesc că nu aș fi scris niciodată în românește un asemenea poem) a fost scris după ce am văzut lucrarea celebrului WeiWei la Tate Modern (cu miile de semințe de floarea soarelui din porțelan), în fața căreia am stat și am râs de unul singur minute în șir. Tot acolo am apucat expoziția Gerhard Richter, care e un artist de o impecabilă măiestrie, precum și lucrările expuse sub titlul Poetry and Dream: Surrealism and Beyond, la care stăruia Răzvan să mă duc (și unde am descoperit câțiva pictori moderni pe care nu îi știam / nu îi mai văzusem expuși, ca Yves Tanguy, Leonor Fini sau David Siqueiros).
Mi-am mai dat seama în săptămânile astea de un lucru pe care până acum nu mi-l puteam exprima clar. Trecând zilnic pe lângă construcții și structuri care nu sunt parcă făcute pentru dimensiunile omenești, vizitând clădiri monumentale și palate cu însemne ale măreției Imperiului, locuind în mansarda unei case construite în secolul al XVIII-lea, am înțeles că, de fapt, clădirile care impresionează nu sunt și acelea care adăpostesc. Are Sebald în Austerlitz niște pagini despre Palatul de Justiție din Bruxelles (care și mie mi s-a părut odios și la fel de jignitor pe cât găsesc că este Casa Poporului), Austerlitz afirmând: „știm, desigur, în sinea noastră, că aceste clădiri supradimensionate aruncă deja umbra distrugerii lor ulterioare, ele fiind concepute încă de la început în perspectiva existenței lor viitoare sub formă de ruine”. Liniștea și bruma de împăcare pe care ar trebui să ți le ofere locul pe care îl numești casă nu are legătură cu imensa vanitate a oamenilor de a depăși limitele raționale ale locuirii. Până și Pașadia, după diatriba împotriva „mehenghiului” Brâncoveanu, se domolește, într-un pasaj neașteptat de liric pentru firea lui: „(…) vestigiilor acestea umile nu le pot contesta deosebitul farmec. În fața celor mai neînsemnate, închipuirea mea prinde aripi, mă simt mișcat, mișcat adânc.
Și totuși, eu am fost un copil crescut în blocurile comuniste de la sfârșitul secolului trecut, în construirea cărora a existat un dispreț suveran față de orice idee de confort sau de intimitate. Dar așa am crescut și nu am ce-i face: într-o lume hibridă (orașul comunist românesc, cu aparență de sat implodat), cu relațiile specifice dintre oameni, cu jocurile, mizeria și farmecul ei. Nu pot să nu recunosc însă că amintirile cele mai dulci pe care le păstrez din copilărie sunt legate de casa unchiului tatălui meu, un om masiv și influent, fost ambasador la Damasc, ce locuia împreună cu soția sa într-o casă din Piața Aviatorilor, iar vizitele noastre la acest cuplu care nu avusese copii erau de fiecare dată motiv de jubilație. Ei bine, mirosul acela de casă bătrână, de lemn vechi, de tencuială și de parchet ceruit, toată atmosfera pe care o emanau zidurile groase, tavanul înalt, bolțile, lustrele și lampadarele, ușorul zăngănit al geamurilor de la bibliotecă atunci când în stradă trecea o mașină mai grea mi-au rămas întipărite în minte, devenind, cu timpul, sursa unei melancolii fără leac.
(…)
Simt că ți-am rămas dator cu o completare după ultima mea scrisoare despre care spuneai că ți-a vârât „ghimpele (...) până în ţesuturile subcutanate ale sufletului”. Dincolo de ironia subiacentă, problema pe care mi-o pun mereu (și căreia îi dădeam târcoale în ceea ce ți-am scris) este a consecvenței, a unei căutări irevocabile. Berryman nu numai că a predat, dar le-a fost profesor lui Snodgrass și Levine – acesta din urmă spunând despre el că a fost cel mai bun profesor pe care l-a avut. La noi, Mușina e un exemplu demn de toată stima. În chestie nu e că devii universitar sau că ai o viață căreia nu îi lipsește confortul, că-ți faci o familie, că vrei mai mulți bani sau că apari la televizor și îndrugi verzi și uscate, ci că ai datoria să eviți compromisul și tot ceea ce ți-ar putea macera încetul cu încetul viața interioară. Să rămâi empatic, viu, conectat la acea parte din tine căreia nu îi pasă dacă într-o zi vin unii și îți iau schiurile. Iar când scriu lucrurile astea, tu știi că de fapt îmi vorbesc mie, pentru că, dintre noi doi, eu sunt cel vanitos, cel care ar putea să se lase prins la un moment dat în mrejele cine știe cărei idei sau răsplăți aparent generoase și mortale. Dacă mă înfurii pe 80-iștii plafonați și guralivi, asta nu înseamnă că nu pot fi prietenul devotat al unui poet uluitor ca Muri, care ne este acum coleg de redacție (lucru care cu doar câțiva ani în urmă mi s-ar fi părut neverosimil). Dacă nu mai încerci să înfrângi rezistențele și să refuzi ceea ce te-ar putea corupe și degrada, ești pierdut. Eu nu am fost și nu voi fi niciodată căldicel, atâta lucru cred că le pot cere și celorlalți.
Nu atât noi, cât spiritul nostru nu trebuie lăsat să facă burtă.


28 ianuarie 2012
Londra

2 comentarii:

  1. Bună ziua
    Mă iertați că vă deranjez, vin cu rugamintea la d-voastră să ne sprijiniti cu un logo campania umanitară ”Să fim oameni...”( http://safimoameni.blogspot.com/) Dorind din această campanie să ajutam cât mai mulți copii.Aștept răspunsul d-voastră la pagina de e-mail safimoameni@yahoo.com.Vă rog să-mi trimiteți și link-ul blogului d-voastră
    Vă mulțumesc frumos!
    Împreună putem schimba vieții!
    Campanie initiata de site-ul Pantocrator.ro

    RăspundețiȘtergere