Dragul meu Radu,
(…)
Plimbarea
nocturnă pe care tocmai am făcut-o m-a mai limpezit puțin – e, după ora 3, o
altă Londră cea pe care o descopăr umblând pe străduțe cu case vechi și impozante,
pe lângă palatele și grădinile din Kensington, e Londra de care s-a îndrăgostit
cu puțină vreme în urmă un decadent sadea ca Soviany, dar și Londra
Knightsbridge-ului orbitor, a Harrods-ului de un kitsch fabulos, în care
disting adevărata pornografie a luxului dintr-o lume la care culturi mici și
naive ca a noastră tânjesc de sute de ani. Orice s-ar spune, și oricât de
înclinat aș fi spre valorizarea unicatelor, spre cultul calității și al
lucrurilor făcute cu temeinicie, pipele placate cu aur, ceasurile exorbitante
sau sticlele de șampanie de zeci de mii de lire nu-mi pot apărea decât ca niște
monștri ai risipei și ai prostului gust. Dar mai e și cealaltă Londră, a
cartierelor cochete locuite de oameni care trăiesc știind că respectul reciproc
și coeziunea sunt valorile care le pot prezerva stilul de viață, Londra
grădinilor îngrijite, a pub-urilor zgomotoase și primitoare în fața cărora
fumătorii își acceptă amuzați condiția și sporovăiesc relaxați în hainele lor
ușoare și atent potrivite. Sunt câteva zone pe care am ajuns să le știu foarte
bine, iar pașii mă poartă, chiar și prin alei și scuaruri pe care le văd pentru
prima dată, către locuri pe care le cunosc și a căror hartă mi-am trasat-o în
aceste săptămâni în cap, așa încât nu m-am mai rătăcit și nu am mai avut
sentimentul de pierdere de sine pe care-l simțisem acum aproape două luni. Am
reușit să organizez marea dezordine ce m-a stânjenit la-nceput, să mă familiarizez,
într-o oarecare măsură, cu ritmul vieții de aici, și să pun distanțele
potrivite între mine și orașul ăsta acaparant, ce nu mi se mai pare, în cele
din urmă, copleșitor. Cred că e timpul să plec.
Auzind
de la ai mei și citind pe internet despre iarna grea din țară, despre gerul și viscolul
din ultimele zile, mă simt cumva norocos că nu am avut parte la Londra, în
lunile astea, decât ba de primăvară timpurie, ba de toamnă târzie – între ele
multe ploi (deși după Anul Nou au fost mai rare și mai scurte) și mai deloc
ceață (încă o legendă năruită, sau poate că ceața s-a furișat pe lângă mine să
nu o simt, că cine știe ce ți-aș mai fi scris). Am simțit în ultimele zile o
liniște grea, apăsătoare, străzile au părut mai goale, la metrou multă poliție,
sentimentul că e pe cale să se întâmple ceva. Deși se poate să fi fost eu mai
susceptibil, tracasat fiind de mizerioarele românești care nu mi-au dat pace
nici aici. Și totuși, zilele petrecute în compania lui Dumitru Păcuraru – care
a venit pentru un weekend împreună cu Oana și Adriana, trăgând undeva în
apropiere, la un hotel de lângă gara Victoria – au fost stenice și reconfortante,
le-am fost ghid prin locurile pe care le știu, am urcat cu ei în supraestimatul
Tower Bridge (ceea ce de unul singur n-aș fi făcut), iar D.P. a adus cu el câteva
exemplare din noul Poesis internațional,
care mi s-a părut unul dintre cele mai bune numere de până acum (deși mai
subțire decât cele șase care l-au precedat). Acum că l-am văzut, ne putem apuca
de lucrul la numărul 8, în care vreau să strângem lucruri la fel de bune – am acordul
lui Ovidiu Nimigean să-i facem un portret (de selecția textelor ne-am putea
ocupa împreună), Corina Bernic traduce din Richard Wagner, cu care sper să facă
și un interviu (Wagner e, din nefericire, foarte bolnav), Rareș îi va traduce
lui Vlad în engleză câteva poeme noi care mi-au plăcut, țin să-i publicăm lui Octavian
Soviany textele scrise cât a stat în spital, și l-am provocat pe Andrei Dósa să
traducă dintr-o carte năucitoare a lui László
Krasznahorkai pe care am descoperit-o aici, Állatvanbent
/ Animalinside.
Despre
Animalinside (sunt curios cum va
traduce Dósa titlul în românește, eu am sugerat Animalăuntric):
e o raritate și o bijuterie, un volum de 40 de pagini
apărut într-o colecție cum noi nu avem, „The Cahiers Series”, și cuprinde paisprezece texte
semnate de Krasznahorkai ca răspuns la lucrările pline de forță și de mister
ale lui Max Neumann:
ungurul a scris niște poeme în proză care încapsulează toată revolta și
sentimentul Apocalipsei interioare pe care o trăiește lumea noastră.
Krasznahorkai e un beckettian care împinge și mai departe refuzul limitărilor
limbajului într-o carte extraordinară despre putere, violență și aservire. Un
ritm obsedant, motive pătrunzătoare, umor negru – și lucrările, și textele
continuă să te bântuie o bună bucată de vreme după ce ai terminat cartea (pe
care am citit-o în mai multe reprize, ca și cum aș mai fi dat pe gât câte un
pahar de absint). Ca o cangrenă astupată etanș de o placă metalică.
Pe
lângă Krasznahorkai, Trilogia gheții a
lui Sorokin a fost o (re)descoperire cu care m-am delectat îndelung. Am scris
despre Gheața cu ani în urmă, când
țineam cronică de carte în Adevărul
literar și artistic. Cărțile lui Sorokin sunt atât de inteligent construite
încât pot fi citite în cel puțin două chei – prima ar fi cea ironică, Trilogia satirizând prorocirile sectelor
milenariste și misticile New Age, iar a doua, cea gravă, are în centru problema
predeterminării, punând în discuție, poate, și isihasmul (performat însă, aici,
cu violență, căci eliberarea inimilor încătușate se face cu ciocanul de gheață
cosmică), învățăturile unor sfinți părinți, precum Grigore Palama, în legătură
cu glasul adevărat al inimii. Oricum ar fi, Sorokin e și un stilist, și un
povestitor redutabil, în tradiția marilor prozatori ruși. Nu există, din
păcate, scriitori apocaliptici de calibrul lui Sorokin și Krasznahorkai în
literatura română de azi. S-a spus (poate prea apăsat) despre generația noastră
că ar fi „milenaristă” sau „apocaliptică”, însă, prin comparație, noi părem
niște copii sperioși și superficiali care s-au uitat prea mult la Mad Max, Terminator sau Twelve Monkeys.
Cât
despre antologia Sebald, despre care îți pomeneam în prima scrisoare, voi spune
doar că nu m-a dezamăgit, însă le dau dreptate celor care
consideră proza lui Sebald superioară poeziei sale. Poemele sună bine (și
bănuiesc că în traducerea englezească se va mai fi pierdut câte ceva), se vede
însă că ele sunt, de cele mai multe ori, un rest al prozei admirabile pe care a
scris-o neamțul, până și textele mai vechi respiră un aer de relaxare și de cultură solidă, etalată without any fuss.
Iar la sfârșit sunt două poeme scrise de Sebald direct în engleză, pe unul
dintre ele („Val de căldură în octombrie”) l-am tradus cu plăcere, poate l-ai
și văzut fiindcă l-am publicat, în Ajunul Crăciunului, pe blog. Deși profesor
timp de mai bine de trei decenii la University of East Anglia, Sebald s-a ferit
să scrie în engleză, rămânând unul dintre cei mai respectați autori germani de
la sfârșitul secolului XX. Sper că vor fi traduse și la noi, în scurt timp,
celelalte romane ale lui, Inelele lui
Saturn, Istoria naturală a distrugerii sau Emigranții.
Te
vei fi mirat să citești versurile mele scrise direct în engleză, a fost o experiență
neașteptată care m-a pus în fața unui fapt pe care nu l-am putut evita. Citind
în perioada asta multă poezie britanică, traducându-i împreună cu Stephen în
engleză pe Naum, Bogza, Angela Marinescu și Mariana Marin, și ascultând cu
atenție lucrurile vorbite în jurul meu, am avut câteva zile în ianuarie când
lucrurile au început să se formuleze direct în limba asta de împrumut, cu
micile poticneli inevitabile. Dar versurile au avut felul lor de a se alcătui
din nimic într-o engleză credibilă, ba chiar cu un oarecare farmec. De fapt, nu
chiar din nimic, cel mai direct și mai angajat text (nu mă îndoiesc că nu aș fi
scris niciodată în românește un asemenea poem) a fost scris după ce am văzut
lucrarea celebrului WeiWei la Tate Modern (cu miile de semințe de floarea
soarelui din porțelan), în fața căreia am stat și am râs de unul singur minute
în șir. Tot acolo am apucat expoziția Gerhard Richter, care e un artist de o
impecabilă măiestrie, precum și lucrările expuse sub titlul Poetry and Dream:
Surrealism and Beyond, la care stăruia Răzvan să mă duc (și
unde am descoperit câțiva pictori moderni pe care nu îi știam / nu îi mai văzusem expuși, ca Yves
Tanguy, Leonor Fini sau David Siqueiros).
Mi-am
mai dat seama în săptămânile astea de un lucru pe care până acum nu mi-l puteam
exprima clar. Trecând zilnic pe lângă construcții și structuri care nu sunt
parcă făcute pentru dimensiunile omenești, vizitând clădiri monumentale și
palate cu însemne ale măreției Imperiului, locuind în mansarda unei case
construite în secolul al XVIII-lea, am înțeles că, de fapt, clădirile care
impresionează nu sunt și acelea care adăpostesc.
Are Sebald în Austerlitz niște pagini
despre Palatul de Justiție din Bruxelles (care și mie mi s-a părut odios și la
fel de jignitor pe cât găsesc că este Casa Poporului), Austerlitz afirmând: „știm, desigur, în sinea noastră, că aceste clădiri
supradimensionate aruncă deja umbra distrugerii lor ulterioare, ele fiind
concepute încă de la început în perspectiva existenței lor viitoare sub formă
de ruine”. Liniștea și bruma de împăcare pe care ar trebui să ți le ofere locul
pe care îl numești casă nu are
legătură cu imensa vanitate a oamenilor de a depăși limitele raționale ale
locuirii. Până și Pașadia, după diatriba împotriva „mehenghiului” Brâncoveanu,
se domolește, într-un pasaj neașteptat de liric pentru firea lui: „(…) vestigiilor
acestea umile nu le pot contesta deosebitul farmec. În fața celor mai
neînsemnate, închipuirea mea prinde aripi, mă simt mișcat, mișcat adânc.”
Și totuși, eu am fost un copil crescut în blocurile
comuniste de la sfârșitul secolului trecut, în construirea cărora a existat un
dispreț suveran față de orice idee de confort sau de intimitate. Dar așa am
crescut și nu am ce-i face: într-o lume hibridă (orașul
comunist românesc, cu aparență de sat implodat), cu relațiile specifice dintre
oameni, cu jocurile, mizeria și farmecul ei.
Nu pot să nu recunosc însă că amintirile cele mai dulci pe
care le păstrez din copilărie sunt legate de casa unchiului tatălui meu, un om
masiv și influent, fost ambasador la Damasc, ce locuia împreună cu soția sa
într-o casă din Piața Aviatorilor, iar vizitele noastre la acest cuplu care nu
avusese copii erau de fiecare dată motiv de jubilație. Ei bine, mirosul acela
de casă bătrână, de lemn vechi, de tencuială și de parchet ceruit, toată
atmosfera pe care o emanau zidurile groase, tavanul înalt, bolțile, lustrele și
lampadarele, ușorul zăngănit al geamurilor de la bibliotecă atunci când în
stradă trecea o mașină mai grea mi-au rămas întipărite în minte, devenind, cu
timpul, sursa unei melancolii fără leac.
(…)
Simt
că ți-am rămas dator cu o completare după ultima mea scrisoare despre care
spuneai că ți-a vârât „ghimpele (...) până în ţesuturile subcutanate ale
sufletului”. Dincolo de
ironia subiacentă, problema pe care mi-o pun mereu (și căreia îi dădeam
târcoale în ceea ce ți-am scris) este a consecvenței, a unei
căutări irevocabile. Berryman nu numai că a predat, dar le-a fost profesor lui
Snodgrass și Levine – acesta din urmă spunând despre el că a fost cel mai bun
profesor pe care l-a avut. La noi, Mușina e un exemplu demn de toată stima. În
chestie nu e că devii universitar sau că ai o viață căreia nu îi lipsește
confortul, că-ți faci o familie, că vrei mai mulți bani sau că apari la
televizor și îndrugi verzi și uscate, ci că ai datoria să eviți compromisul și
tot ceea ce ți-ar putea macera încetul cu încetul viața interioară. Să rămâi empatic, viu, conectat la acea parte din tine căreia nu îi
pasă dacă într-o zi vin unii și îți iau schiurile. Iar când scriu lucrurile
astea, tu știi că de fapt îmi vorbesc mie, pentru că, dintre noi doi, eu sunt
cel vanitos, cel care ar putea să se lase prins la un moment dat în mrejele
cine știe cărei idei sau răsplăți aparent generoase și mortale. Dacă mă înfurii
pe 80-iștii plafonați și guralivi, asta nu înseamnă că nu pot fi prietenul devotat al unui poet uluitor ca Muri, care ne este acum coleg de redacție (lucru
care cu doar câțiva ani în urmă mi s-ar fi părut neverosimil). Dacă nu mai
încerci să înfrângi rezistențele și să refuzi ceea ce te-ar putea corupe și
degrada, ești pierdut. Eu nu am fost și nu voi fi niciodată căldicel, atâta
lucru cred că le pot cere și celorlalți.
Nu atât noi, cât spiritul nostru nu trebuie lăsat să facă burtă.
28
ianuarie 2012
Londra
bof...
RăspundețiȘtergere