A patra scrisoare către Radu

Dragă Radule,

citindu-te și înțelegând până unde ai ajuns în reflecțiile și în explorările tale, îmi dau seama cât de mare este puterea empatiei, căci toate lucrurile despre care îmi scrii, umblând atât de firesc printre referințe și istorii semnificative, mă învelesc în pânzele ușoare ale unui cocon de liniște. Îți trebuie mult curaj ca să admiri, ca să trăiești în cultul prieteniei, să te dedici și să arăți atâta înțelegere pentru greșelile și slăbiciunile celorlalți, dar tu ai o inimă cât hotelul Ritz. Nimeni nu poate să dea lecții sau sfaturi despre cum poți deveni un om mai bun. Detestabili predicatorii de ocazie care îți bagă în ochi adevăruri, răspunsuri, jurându-se că ei dețin harta comorii. Toate se află în noi – și nu ne putem dori decât să nu pășim singuri pe drumul ăsta întortocheat și alb, înecat în lumină și praf ca străduțele din apropierea țărmului.

Mă văd din nou în Constanța, împreună cu George. Îl pierdusem pe undeva pe Miki, eram siguri că o să-l vedem peste câteva ore ieșind din mare zâmbind și scuturându-și coama blondă. Pe scara ce urcă spre Zorile am întâlnit doi liceeni, unul dintre ei ținea în mână Yoyo, dacă i-ai fi văzut entuziasmul că-l întâlnește pe Vasilievici… George era febril, inventiv, viteza în care trăia te purta cu el – între noi se juca iar ping-pongul de idei și imagini și vise, iar inima lui tropotea în ritmul valurilor… Am trăit în verile alea la malul mării o fervoare care te smulgea din letargie, nici nu știai când s-a declanșat nebunia și erai aruncat în vârtej. Alcoolul, tutunul și celelalte droguri erau un pretext, un trigger. Cu ei doi (și, în diferite ocazii, și cu alții din gașcă – Gili, Maparlo, Victor sau Lușu) am trăit cele mai improbabile și mai epuizante întâmplări. Nu existau limite. Nici azi nu știu cum reușea Miki să-și petreacă două luni în Vamă și Constanța în fiecare vară ca un nomad, ars de soare și fără nici un ban, eu stăteam doar câteva zile și lepădam mai multe rânduri de piele. Deși la fel de risipitori, George părea că prăpădește tot timpul banii (ai lui și, de cele mai multe ori, ai altora), iar despre Miki ai fi zis că e un ascet, deși sunt sigur că el făcea rost de multe din câte ne întrețineau combustia. Cred că uneori le inventa, pur și simplu. George, cu râsul lui de copil mare, râsul acela care punea lumea-n mișcare, povestind cu veselia-i neagră întâmplări și fragmente din povestirile care îl bântuiau; Miki vorbind întruna, în delirul lui de poezie și iubire franciscană, despre trupe și cântece și poezie, făcând versuri în timp ce noi pluteam pe undeva prin preajmă, tragând câte unul cu nesaț din joint (Miki și George nu se hotărăsc al cui e rândul) – și ne topeam într-o stare nouă din care salturile lui George ne smulgeau imediat. Unul având nevoie, mai mult decât de speed, de intoxicantul imagine, de muzică, de beția continuă a energiei nedrămuite, celălalt căutând încetineala, reveria, cu o sete care mă ducea cu gândul la marii opiomani din secolul lui De Quincey.

Dintr-o extremă în alta, așa am trăit. Într-o lume care, chiar și când ne dădea totul, nu ne era de ajuns. Păream împreună niște iluzioniști rămași pe drumuri. Au fost zile în care am știut că prietenia există, și că poate lumina cartiere întregi. Dar tot atunci am văzut, alături de câțiva oameni care îi inspirau pe alții pentru că erau evident însemnați, cât poate să te coste să dai atât de mult, să arzi tot timpul la intensitate maximă, ca Gerg. Poate că ți-am mai spus povestea acelui biet om nefericit care merge la doctor și îi spune că nu mai poate suporta, că viața e doar suferință și îi resimte greutatea ca pe o piatră de moară, că nu îl mai ajută nimic din ce i s-a spus că l-ar putea vindeca. Iar doctorul îi răspunde: „Eu nu te pot ajuta mai mult, dar ai noroc: în oraș este magicianul Carducci, el e omul cu care oricine stă de vorbă înțelege ce loc minunat este lumea, și toți pleacă de la el senini și încrezători, fiindcă au regăsit sensul vieții.” La care omulețul nostru îndurerat îi răspunde, cu umerii lăsați și cu ochii în lacrimi: „Doctore, dar eu sunt Carducci!”. Nu cred că pot exprima într-un mod mai clar ceea ce simt când mă gândesc la oameni ca George și ca Virgil, și la tot ce au lăsat în mine faptele vieților lor atât de scurte, literatura scoasă din tot acel tumult. Marea lecție a lui Cehov: „Principalul nu e gloria, nu e strălucirea, nu e ceea ce visam eu, ci puterea noastră de a îndura.”

Lipsa de empatie pe care am simțit-o la prea mulți 80-iști (se înțelege că nu și la Madi Marin sau la Ion Stratan, care au ars ca niște torțe) față de artistul tumefiat de viață și de tot ce are de dus pentru a-și face auzită vocea mi se pare marea lor înfrângere. Și ăsta e exact locul în care ne despărțim de ei, dincolo de afinitățile și de prețuirea pentru opera acelora dintre ei care rezistă. Adevăratul mare impas din care scriitorii care ne-au precedat nu au ieșit învingători (iar asta, știu, e o afirmație mult prea generală pentru a nu se cere contrazisă) este încrederea că ceea ce facem nu e totuna cu ceea ce trăim – și cum alegem să o facem. O ambivalență ciudată și păcătoasă – cultura, complexitatea scriiturii, avansurile teoretice ale literaturii nu își găsesc decât rareori o împlinire în etica acestor scriitori și artiști de multe ori ireproșabili din punct de vedere tehnic, dar căutând confortul conformismului și al unei vieți așezate, de publiciști, comentatori, universitari plictisiți și părerologi de serviciu. De fiecare dată când îl văd pe Florin Iaru la televizor, rostesc în minte câteva versuri din Cântece de trecut strada ca să mă împiedic să-mi scape cuvintele care-mi vin atunci pe buze. Închipuie-ți amestecul de furie și dezamăgire pe care l-am simțit când scriitorul contemporan pentru care am avut în adolescență cea mai mare admirație mi-a spus, într-o conversație pe messenger, la doar câteva zile de la moartea lui G.V., „ați luat totul prea în serios”. Chiar așa să fie? Atunci înseamnă că toate cărțile pe care, citindu-i-le, mi-am dorit să ajung și eu scriitor, unul autentic și fără jumătăți de măsură, nu au fost decât niște păcăleli. Sau poate că el, care acum se îndeletnicește cu o lâncedă și confuză publicistică politică, și care scoate an de an volume pe care nu îmi mai doresc să le citesc, a uitat totul.

Din mansarda belgraviană rememorez în ultimul timp tot felul de momente și de episoade, încercând să scutur toată confuzia care le învelește, atâtea lucruri rămase nespuse… E o muncă interioară pe care trebuie cu necesitate să o fac, pentru ca toate cele evocate aici să-mi apară din nou limpezi și suportabile. Să le transform, adică, în motive pentru a continua, și nu de a mă lăsa înfrânt. Îți spun asta și te rog să mă ierți pentru excesele sau judecățile pripite pe care le mai fac, și să ai în minte că acum, când atâtea lucruri tulburătoare se întâmplă în țară, mă simt rupt între dorința de a fi acolo și detașarea ciudată pe care distanța – inevitabil, aici ajung ecouri vagi și greu de discernut ale întâmplărilor haotice din București – a impus-o, în ciuda faptului că sunt cu mintea și sufletul acasă. Pe de altă parte, înțeleg tot mai mult (și, crede-mă, e o înțelegere cu care nu mă mândresc defel) de ce alții ar alege să nu se întoarcă. Și de ce românii de aici arată mai degrabă nepăsare pentru ceea ce ar putea fi doar un foc de paie, sau un moment de răscruce în ceea ce privește cultura protestului în România. Din fericire, pentru mine nu a existat niciodată varianta de a rămâne în Anglia, fiindcă mi se pare cu neputință să mă obișnuiesc ca, înainte de-a trece strada, să mă uit mai întâi în dreapta, și apoi în stânga… În plus, pentru toți cei din orașul ăsta, acum este 1.48 AM. Pentru mine, orice mi-ar arăta ceasul de lângă mine, e 3.48.

Știi, a scris Răzvan de curând un lucru extraordinar, care probabil a scăpat printre multele, prea multele replici din discuția pe care a purtat-o în gol pe blogul lui cu criticul obtuz al cărui nume nu mă mai obosesc să-l scriu: „Nu am afirmat niciodată că provin din altceva decât dintr-o galerie de fotbal, iar cultura mea poetică se poate reduce în mod fundamental la rugăciunea inimii.” Mă simt mândru și cu adevărat încrezător când unul dintre ai noștri are puterea să scrie așa ceva. Dar, pe de altă parte, cum să te aștepți să înțeleagă sensul acestor cuvinte cei pentru care poezia nu e decât un joc de societate, un tango al vanităților și al inutilelor premii literare? Nu vezi cu ce se ocupă ei? Cu demascările, se cotonogesc pe net și se dau în vileag că au scris comentarii semnate în numele altora la texte care oricum nu interesau pe nimeni! Atâta mai poate literatura? Cum să-i explic lui Un Cristian că refuzul lui de a le permite poeților publicați de editura lui să facă parte cu câteva texte din Cele mai frumoase poeme din 2011 nu are nici o legătură cu literatura, cu promovarea din toate puterile a poeziei? Că le face un deserviciu și strică un lucru pe care tu și cu mine nu îl facem decât pentru ca poeți buni de azi să afle unii de alții și pentru ca publicul să-i descopere pe aceia care sunt aproape anonimi? Că lezează, amenințând în legătură cu drepturile juridice pe care le are asupra textelor scoase la CDPL, taman cele mai importante drepturi ale unui autor, cele morale? Din ce gaură au ieșit oamenii ăștia? Câtă minte și câtă demnitate să ai să spui atâtea minciuni grosolane câte s-au spus despre mine de când sunt aici? Crezi că atunci când vor fi evidente pentru toată lumea reușitele mele (și) ca traducător, își vor înghiți cuvintele? Cu siguranță că nu, vor inventa altceva, vor descoperi că am tradus toate cărțile pulbere de beat și de drogat, că vorbește altcineva prin gura mea limbile pe care le știu, mă vor demasca pentru ceva făcut în școala primară. Marea problemă a românilor, azi, e că nu au rușine. Românii se rușinează când sunt săraci și disprețuiți, dar nu când sunt mincinoși și canalii. Nu știu ce anume a extirpat din fibra noastră intimă ceva atât de important, dar sper ca ai noștri să redescopere sentimentul ăsta într-o vreme. (Exagerez, cuprins cum sunt de mânie – știm amândoi atâția oameni decenți și drepți care nu se potrivesc descrierii ăsteia, dar alcătuiesc o minoritate discretă și, prin urmare, neglijată.)

Cât despre englezi, despre care, iată, ți-am vorbit atât de puțin, să-ți spun că mi-au dovedit în destule ocazii că sunt mai puțin disprețuitori și autosuficienți decât credem în general. Și mi-au fost contrazise prejudecățile atât la familia Hamilton din Lordington, unde am devenit un apropiat al gazdelor mele (în special cu domnul John Hamilton, profesor la o universitate din Japonia, un englez de modă veche pasionat de trandafiri, am vorbit despre o sumedenie de lucruri), cât și în diverse contexte în care am fost primit de către oameni de toate felurile (nu mai vorbesc de generosul, caldul, gentilul Stephen Watts), unii fără nici o legătură cu artele. Duminică am avut o lectură, cu acompaniamentul uimitoarei Monooka, cu care m-am înțeles din nou excelent. Ne-am pregătit cu entuziasm, iar în Torriano Meeting House din Camden, unde am avut o jumătate de oră de muzică și poezie, am primit multe zâmbete și îmbrățișări ce depășeau obișnuita politețe englezească. Poate că e o problemă, din punctul nostru de vedere, cu egoismul, sau cu proverbiala lor „răceală”, adică exhibarea sentimentelor e privită ca un tabu și, poate, o slăbiciune, dar cu siguranță nu sunt, din punct de vedere afectiv, niște brute. Sunt doar precauți – și par că ar ști mai multe în individualismul lor tensionat și ursuz. E nu doar o opțiune culturală, ci una de viață, asumată.

Târziu în noapte, Meg, violonista îndrăgostită de muzica din Balcani, ne-a pus să ascultăm Elgar, iar la sfârșit m-am trezit că-i spun surâzând: „Dacă ați arăta mereu pasiunea asta, ați fi cea mai măreață nație de pe Pământ.” Mi-a răspuns scurt: „Cine, noi, englezii?” și a continuat să-și butoneze iPodul, în vreme ce lumina înecăcioasă a lămpii îi aluneca prin părul blonziu, către un umăr fin, obișnuit mai mult cu mângâierea viorii.

17 ianuarie 2012

Londra