A doua scrisoare către Radu

Dragă Radu,

acum, când încep această scrisoare, la tine deja este joi. Că o încep e un fel de a spune. Am tot scris în capul meu la ea (deși unele secvențe se vor fi pierdut, sau răstălmăcit, în schimbul continuu și febril de replici pe care îl am cu mine însumi) încă de când am primit răspunsul tău. Între timp au fost alte plimbări, alte ploi și câțiva oameni cu totul aparte pe care i-am cunoscut și a căror simpatie m-a făcut pentru câteva seri să mă simt mai puțin abătut și înstrăinat.

Ei bine, nu, diavolul nu mi s-a arătat. Și nici inima nu mi-a înghețat încă. Dimpotrivă. Nu cred că sunt șanse să ajung, la capătul acestor luni, să-l joc pe Hibernatus, deși ușor nu-mi va fi. E multă căldură în mine, cât să acopere frigul și umezeala de la suprafață. Care, oricât mi-ar părea uneori de nesuferite, cred că au rolul lor inițiatic prin marele mușuroi londonez. De altfel, în ultimele zile frigul s-a domolit (azi temperatura a atins 13 grade), încât nici oamenii locului, nici păsările (închipuie-ți că aud la ora asta trilurile unei colonii din grădina care-i chiar peste drum) nu înțeleg ce e cu primăvara asta care numai Crăciunul nu-l vestește. Despre Belgrave Square Garden să-ți spun doar că e un părculeț privat, vechi de aproape două secole, de care nu se pot bucura decât rezidenții zonei, și care păstrează într-un colț, chiar lângă ICR, statuia lordului Grosvenor (totul în cartierul ăsta e legat de numele lui și al proprietăților uriașe pe care le deținea), cu un citat din Ruskin: „When we build, let us think we build for ever”...

După cum probabil remarci, mă învârt în jurul cozii neștiind cum să încep să-ți vorbesc despre cartea pe care mi-ai trimis-o de aproape o săptămână, iar tăcerea mea de până acum e una vinovată: galben de invidie, vorba lui m.i., am întors pe toate fețele poemele, încercând să le găsesc slăbiciunile, iar apoi m-am trezit mut, incapabil să-ți scriu ceva care să nu sune câtuși de puțin a laude goale sau să pară fals și întortocheat. Cu siguranță nu-ți pot vorbi pe scurt despre poezia ta, care de-a lungul citirii volumului m-a trecut prin tot felul de stări, pentru ca la urmă să mă lase înduioșat și cu ochii împăienjeniți de o așa mare bucurie.

Cum să îți spun, fără să fiu lacrimogen și excesiv, cât de norocos mă simt că am citit această carte, acum, înainte ca ea să devină cutia cu descântece în care, deschizând-o, atâția se vor putea privi pe ei înșiși ca pe niște omuleți cu genunchii la piept, niște figurine de teracotă tremurătoare, gata să-și verse tot amarul și spaimele, pentru a ieși la aer, la aerul curat de afară, mai limpeziți și mai buni. Liniștea pe care o degajă minunatele tale poeme e cu totul paradoxală – fiindcă ai pus în textele astea tot ceea ești tu, tot ceea ce țineai ascuns, suferința aceea care-și conține răscumpărarea. Ai scris o carte de splendide poeme expiatoare pe care nu le pot apropia decât de poezia lui Mazilescu și de cea a lui Cristian Popescu. Nu știu dacă ieși din experiența asta vindecat, dacă acum îl vei putea lăsa în pace, vorba lui Cami (deși o mare pace se așterne peste paginile tulburătoare, căci îndrăgostite, ale manuscrisului tău), însă nu am nici o îndoială că unii vor avea șansa de a regăsi alături de tine marea liniște îndoliată care e puritatea de după dezastru. Acolo tu „spumegi de fericire” alături de noi toți cei care avem măcar un mort drag căruia îi înfloresc din țeastă rizomi. E una dintre atât de rarele certitudini pe care le avem traversând în bietele noastre vieți tărâmul de iluzii și apariții înșelătoare cu speranța de mână. Cititorul care te va-nsoți va fi mișcat și tumefiat, va fi torturat și va ispăși alături de tine, dar poate ieși senin ca din acele cărți minunate care ne-au vegheat sau ne-au adăpostit și în care ne regăsim speranțele tainice – și de aceea ne strecurăm printre rafturi noaptea pentru a le apuca și strânge la piept preț de câteva clipe. Așa se face că și eu mă simt atât de încurcat să-ți scriu despre acest volum care s-a lipit instantaneu de inima mea (ea și așa secreta tot felul de substanțe noi, mai ceva decât orice glandă, oho, mai prolifică decât creierul, pentru a face față anxietăților și frământării mele continue din ultima vreme), încât îmi găsesc cu greu cuvintele, dar în același timp mâna îmi aleargă pe tastatură, alertă și avântată și, ce s-o mai ocolesc: fericită că îți poate face semne de la o așa mare depărtare. Și unde mai pui că, pe lângă versurile tale care râcâie direct venele inimii, există și meta-poemele în proză în care ești tot tu, la fel de lucid și de blând, de cumpănitor și de devotat celor pe care-i iubești (iar tu iubești ca un ermit printre oameni), și unde cultura se contopește atât de natural cu faptul de viață cel mai simplu, în care știi să găsești întotdeauna fărâma de sublim. Dacă tu credeai că fragmentele acestea în proză vor funcționa ca niște momente de respiro după versurile rânduite în terține dureroase și mângâietoare, aici te înșeli. E drept că în ele introduci mai mult elementul biografic și sunt oglindite încercările de a te detașa de feeria cumplită în care te-ai cufundat (rezultatul fiind o întreagă arheologie poetică demnă de un maestru), dar cartea asta nu își măgulește și nu își momește nici un moment cititorul, nu-l leagănă în vorbe de conveniență. În vreun locșor confortabil. Nu.

Vizionarismul lui Goya și imersiunile onirice zdruncinătoare ale lui Cristian Popescu din Caiet de caligrafie și de citire, dar și straniile și neașteptatele imagini din Familia Popescu stau, în Iubitul tău mortul (pe care îl prefer, acum, celeilalte variante de titlu) sub semnul mazilescian al acelui vers extraordinar (ce catalizează parcă, peste un veac, versul eminescian): „te-am sărutat eu mortul”. Dialogul tău cu poetul acesta încă atât de nedreptățit și uitat de mulți îmi confirmă încă o dată bănuiala mai veche că marea poezie pe care o poate face (și iată c-o face!) generația noastră este în continuitate, și nu în ruptură. Va fi liniște, va fi seară, de-acum, pentru pluriversul care e Familia Vancu.

Aștept nerăbdător (iată că mi-ai furnizat și tu încă un motiv) să ajung acasă, iar la începutul primăverii să descind în Sibiu, unde vom sta să plănuim apariția antologiei Berryman și publicarea (până în iunie, la Bookfest) a cărții tale. După volumul lui Răzvan, e cea mai mare satisfacție pe care o resimt la gândul editării unei cărți împreună cu Ana. Și apoi, spre toamnă, va fi rândul lui Gabriel, cu grozavele-i poeme de după Până mereu...

Pentru mine să nu-ți faci griji. E și ăsta un test, dar unul destul de lejer, în fond. Nu trebuie să fac cine știe ce munci pentru care nu-s pregătit ca să mă întrețin, nu am un program fix, deci încerc să mă consider și eu – așa cum mă vor fi privind alții – (ca pe) un norocos. Atâta doar că eu nu am prea știut niciodată cum să iau lucrurile bune care mi se întâmplă. E, poate, o infirmitate de-a mea. Lucrul la traduceri merge destul de greu, dar merge, întâlnirile cu Stephen îmi oferă, de fiecare dată, prilejuri de a descoperi și de a învăța lucruri noi. Omul ăsta e un poet și un traducător foarte bun și extraordinar de dedicat – deși am impresia că nu e apreciat la adevărata lui valoare, într-un loc în care e foarte greu să te impui, și unde diferența dintre un poet cunoscut, premiat, publicat de marile edituri, și unul din afara mainstream­­-ului, pe care îl știu cunoscătorii de elită, e mult mai vizibilă decât la noi. De altfel, dus de Stephen la mai multe întâlniri și lecturi în săptămânile astea, am apucat să văd maniere foarte diferite de a înțelege poezia, cercuri literare care au căutări distincte, reviste foarte bine făcute, dar care nu au o apariție regulată, depinzând de sponsori și susținători care apar sau dispar. E dificil să supraviețuiești aici, și încă mai dificil să-ți faci un nume. Dar nu cred că-ți spun nimic din ceea ce nu bănuiai deja. La o lectură dintr-o sală prea mică, în care nu puteai arunca un ac, a Universității Birkbeck, am auzit tot felul de voci, majoritatea nu erau englezi (am ascultat, printre altele, o poetă catalană și una occitană) și apoi am avut o seară plină alături de ei într-un bar, am aflat de Giles Goodland, un poet excelent care nu e în prim-plan, dar pe care ar merita să-l citim și să-l traducem, și am făcut câteva legături și contacte interesante. E interesant ce se întâmplă cu literatura experimentală și de avangardă aici, cu direcții și orientări foarte diverse și fertile, la noi lucrurile încep să se miște (dacă mă gândesc la ce face Mugur Grosu, la fetele care au debutat în ultimii ani, cu încercările lor timide de a o coti spre performance, la „zona nouă” sau la „noii barbari”), dar mai avem mult de recuperat.

Tot prin Stephen Watts am dat de antologia bilingvă In Unfriendly Weather, cu patru poeți sloveni de azi, dintre care cel puțin doi cu adevărat buni – mi-a plăcut în special Gregor Podlogar (prezent acum câțiva ani și în Six Slovenian Poets), care e și un traducător foarte activ din engleză. Poate că n-ar strica să ne gândim să facem o asemenea colecție, uite că poezia circulă, iar noi încă nu stăm deloc bine la capitolul ăsta. Gândește-te ce ar putea însemna să ajungă să fie citite și prin alte părți poemele lui Leac sau Acosmei în engleză, n-ar fi un început deloc rău (față de receptarea zero pe care a avut-o acum câțiva ani No Longer Poetry).

Am cunoscut-o mai bine și pe Monooka, o minunată cântăreață și... păpușăreasă, despre care îmi vorbise cândva Răzvan, am făcut împreună un jam într-o seară, ea a cântat la chitară, eu am improvizat, spunând versuri care-mi veneau pe buze în ritm de trasor, iar restul a venit de la sine (în aceeași zi în care ea a făcut la ICR, cu o altă tânără actriță originară din Cluj, un spectacol cu Apolodor, pe care și ea îl iubește – pentru copilașii care îl așteptau pe Moș. Eu ar fi trebuit să fiu leul Amedeu, dar m-am lăsat păgubaș confruntat cu răscoala bebeilor care își cam pierduseră răbdarea). A fost una dintre acele întâlniri frumoase și rezonante. Cum rezonant a fost concertul ei – undeva pe lângă Limehouse, într-o zonă destul de calamitată în care sunt niște studiouri pentru artiști –, în care a cântat muzică tradițională din Ardeal și Maramureș, care, da, m-a încălzit pentru câteva ore (s-a lăsat cu ceardaș și multă veselie).

Altfel, să-ți mai povestesc cum într-o seară am urcat la-ntâmplare într-un autobuz ce pleca din Sloane Square și n-am coborât decât la capăt, departe de tot ce știam, noaptea trăsese grilajul și corpul meu era un moskvitch din ’83 pe care nu era chip să-l acopere vreo prelată, cum am mers (mărșăluit cred că ar fi mai potrivit spus) câteva ore de-a lungul și de-a latul unor districte de la periferie: Streatham, Mitcham, Tooting, de fapt niște imense dormitoare întunecate, printr-o ploaie mai sâcâitoare decât un nor de lăcuste, forțându-mi rezistența, cu gheata dreaptă străpunsă în dreptul degetului mic... Și-n timpul ăsta, versurile lui Sandburg zăngănindu-mi în urechi – „Let us nudge the steam radiator with our wool slippers and write poems of Launcelot, the hero, and Roland, the hero, and all the olden golden men who rode horses in the rain”, și eu doar cu fratele asin, și cu furnicile ploii mărșăluindu-mi prin păr, izbindu-se de lentilele ochelarilor – și dorința arzătoare de a mă pierde numai pentru ca cineva să vină în sfârșit să mă caute.

Cum am ajuns într-un bar cu specific spaniol (ținut de doi turci ciprioți) și am intrat în vorbă cu fratele mai mare, care era la bar, Mehmet, plecat din Cipru prin anii ’70 („Londra de atunci”, mi-a spus cu nostalgie, „era altfel – trebuia să mergi în Trafalgar Square ca să întâlnești străini”). Fugise de serviciul militar, ce dura doi ani, iar acum se temea să se întoarcă să-și viziteze rudele ca să nu plătească o amendă de câteva mii de lire. „Ar fi un sejur cam scump”. Originar din Larnaca, Mehmet se lăuda că primul ministru, ministrul de externe și șeful forțelor aeriene de astăzi îi fuseseră camarazi la Colegiul American. „Ce vrei? O insulă mică...” Iar asta mi-a amintit de vorba, faimoasă prin toate crâșmele boeme din București, a lui Dinică: „O țară mică... câteva mese”. Și poveștile au continuat: „A lucrat aici o româncă, vorbea turcește la fel de bine ca mine” (frate-său, care vizitase România cu vreo 10-15 ani în urmă, îmi face cu ochiul din partea cealaltă a barului și-mi arată semnul universal al camaraderiei, știi tu, acela pe care un ministru de externe mai neexperimentat i l-a făcut regelui Spaniei, ca între băieți). Fata făcuse într-o vreme Istanbulul, iar apoi ajunsese chelneriță în localul acela de la marginea Londrei, iar de acolo o pornise spre Canada sau State... Românii? Oameni de viață, descurcăreți, aveți fete frumoase și săritoare... Mi-a spus asta pe un ton prietenos-radiant, cu micuțul zâmbet libidinos al orientalilor. Cam asta e imaginea pe care o avem prin lumea largă pentru oamenii obișnuiți de felul lui Mehmet. Atunci când nu suntem hoți, șperți, neserioșii eterni. Cum am putea noi să o schimbăm? Am putea face mai mult prin scrisul, prin viața noastră de reprezentări, prin gândurile pe care le nutrim? Gândurile noastre curate ca o ploaie acidă? Curate ca tăciunele („așa e el, negru în cerul gurii”, m-a scuzat Nora de mai multe ori în anii de când ne cunoaștem, surâzătoare și zglobie cum o știi). Ar cam fi vremea, în ditamai satul global, să ne asumăm și noi, ca români, și altceva în afară de tricolor, sărmăluțe și Dracula. Poate că o depinde și de unii ca noi ca mașinăria să se pună odată-n mișcare.

Ar mai fi atâtea de spus, cred că în următoarea mea scrisoare îți voi vorbi numai despre ploaie (am și-nceput deja), despre întuneric pătrunzător și despre o inimă la pândă (apropo, am făcut o achiziție spectaculoasă – Trilogia Gheții a lui Sorokin, cuprinzând romanele Bro, Gheața și 23000, la noi doar Gheața a fost tradus, cu cinci ani în urmă). S-a făcut însă dimineață, iar masa de la care îți scriu pare de pâslă, și tastatura e de pâslă, ca și draperiile printre care se strecoară câteva raze înghețate de soare.

Și uite că nu ți-am vorbit nici în scrisoarea asta despre marile teme ale zilei: că în Coreea de Nord realitatea imită iar literatura, în cea mai sinistră „montare” posibilă a Fermei animalelor, că liderii iranieni se comportă în avântul lor nuclear ca niște teroriști sinucigași, că nivelul de inteligență și educație al candidaților republicani îi face pe propriii noștri politicieni să arate aproape decent, sau că în Norvegia e penurie de unt... Noi cu ale noastre, dragă Radule, căci sunt puține bucurii mai mari decât să vorbești așa, cu unul care simte ca tine, despre lucruri lipsite de importanță.

22 decembrie 2011

Londra