La Bistriţa

Am ajuns în zori la Bistriţa, unde sunt invitat în seara aceasta, de la ora 19, la "Întâlnirile de luni" organizate de Dan Coman la Galeriile Arcade24. Va fi o seară plină, cu proiecţii, înregistrări audio, discuţii despre chestiile pe care le fac. Printre altele, voi citi în premieră primele două părţi dintr-un poem la care am început să scriu după multe luni în care mi-am făcut curaj pentru asta, "Copiii din Hammelin".



Copiii din Hammelin


1.
după mai bine de doi ani, acum că tu ai redevenit
pentru mine Bobiţă, pot să îţi spun în sfârşit:
mulţumită ţie am învăţat că de la douăşapte la douăşopt
e o distanţă ca de la viaţă la moarte
eu care nu ţi-am spus la timp cât ţin la tine
(fiindcă deşi am fost un copil alintat şi cuminte
iubirea a şters cu mine pe jos
şi nu-mi pot explica nici astăzi cum s-a întâmplat asta)
când vestea a ajuns la mine am simţit nevoia să strig
prin banda adezivă prin mâinile
care îmi cuprinseseră capul şi
ţinându-l la suprafaţă mă trăgeau către mal
lucra în mine tot răul pe care-l simţisem
în încăperile pline de fum – flori bolnave
târându-se din scrumiere, dispreţ –
acolo oamenii nu se puteau privi în ochi dar turuiau
făceau tumbe îşi înfigeau căngile unul în altul ca să pară mai vii
banalitatea lor violentă violenţa lor întru totul banală
odată Cosmin m-a placat în iarba din faţa muzeului
mă mişcam ameninţător şi haotic eram un dinam
antrenat de o dorinţă imprevizibilă
convins ca şi tine că disperarea se consumă în doze mici
prescrise de unul mai ştiutor (un sadic? un sfânt?)
fiindcă iubirea ardea înăuntru mai tare decât orice pesticid
mai tare decât napalmul
fiindcă voiam să mă izbesc de ceva din care
să gâlgâie viaţa
să şiroiască
un alt fel de a înţelege tot ce trăiam


2.
şi ştiu că nu a mai fost timp să-ţi spun că
şi eu mă simt singur
şi în burta mea creşte mai departe o gaură pe care nu o poate umple nimic
o făptură pe jumătate de plută pe jumătate de piatră
and being a rock
is such a heavy life
dar am înţeles mai târziu –
copiii din Hammelin au experimentat
pe pielea lor un proces de transformare mentală inversul unei revoluţii
ceva atât de simplu care avea legătură cu dorinţa nebună de a ieşi la lumină
(ţi-am spus la un moment dat că pentru mine depresia a fost de când mă ştiu
o problemă de luminozitate, o dereglare în câmpul percepţiei – dacă pentru mine
lumina e-atât de slabă,
atunci nu e dumnezeu? – )
după crizele din adolescenţă, trăite vertiginos şi isteric,
nu şi-a mai făcut drum până la mine nici o scânteie pe care s-o laud
să o hrănesc s-o ajut să trăiască doar gândul
că undeva în mecanism s-a strecurat o fisură
că deşi copiii din Hammelin au cunoscut singurătatea drogului, nebunia
şi groaza de a fi rătăcit drumul
ne vom strânge din nou într-un asfinţit melancolia ne va mângâia ca o mamă
copiii pierduţi copiii duşi la spital şi uitaţi
aminteşte-mi tu începutul spune-mi că lumea părea un covor
desfăşurat la picioarele noastre iar noi
făceam de-adevăratelea poezie,
versuri ce treceau de la unul la altul şi ardeau în aer ca artificiile
prin camere de hotel sau prin garsoniere ticsite de cărţi eram tineri şi beţi şi
aveam aroganţa celor pentru care lumea nu se
împarte în învingători şi învinşi
(mă visasem cu Carson şi Truman şi Tennessee
pe o prispă în New Orleans,
lângă cimitirul din care se auzeau cântecele tărăgănate ale negrilor Jazzul
mă visasem apoi cu ochii mijiţi în noaptea polară
sub aurora boreală cunoscând fericirea de a fi liber)