Poem

lui Gabriel Daliş


se va vedea cu timpul –
nasul, bărbia, pomeţii, umflate nesănătos,
aceeaşi paloare
tot mai vizibilă cu fiecare iarnă,
mâna osoasă bâjbâind
în căutarea unui perete
seara, mirat că peretele nu se dă la o parte
că nu îţi cere şi el ceva
că nu te izbeşte în faţă rânjind
până să rămână doar tremurul
te vor soma: alege!

se va vedea cu timpul:
câteva reuşite şi-apoi
reproşurile şi resemnarea
prea multă vreme absent
prea multe coduri nerespectate
“când alţii mor după statui şi nume”
la 4 dimineaţa o nouă criză
în camera de hotel în care ai fi vrut să te sinucizi

inoperabil şi alb ca varul
cu picioarele cangrenate
părăsit te vei gândi la moarte
ca la un fruct înfăşurat în sârmă ghimpată
înţelege că frumuseţea există
îţi va şopti un copil fără mâini
aplecat peste o conservă de carne
vei încerca să-nţelegi
vei fi mai aproape
ca niciodată