joi, 25 iulie 2019

Ultimii saci


„Mi-ați adus o tristețe”, a spus înclinând capul
cerșetorul mărunțel ce căuta printre
hainele tatălui meu mort.
Ultimii saci erau plini de mirosul cămășilor lui,
dintr-unul atârna o mânecă,
din altul un chipiu vechi, de sub care
privirea lui albastră și luminoasă
îmi făcea un ultim reproș ostenit.

Să mă fi bătut cu sete,
să-mi fi cerut să renunț la tot ce mă face să-mi
sparg mințile în înșelătoare vâltori.
Să mă fi scrutat încă o dată și să șteargă
dâra de vomă din colțul gurii mele spurcate
care i-a aruncat nu o dată cuvintele ostile și pline de sine
pe care azi le urăsc.

„Mi-ați adus o tristețe” – și a continuat să-și facă de lucru
în jurul tomberonului, încurcat.
Mă ocolea. Se uita undeva departe.
Și am rămas acolo un timp, participând la o-ntâmplare
la care nici unul din noi nu voia să ia parte,
la ceva ce nu eram încă pregătit să accept.

I-am căutat în ochi acelui omuleț reținut și sfios
licărul viu.
Am amețit, m-am sprijinit de un ciob de faianță.
Soarele cobora lent, ștergând orice distanță,
și am compătimit în tăcere, os lângă os.
El. Eu. Al nimănui fiu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu