marți, 30 iulie 2019

Prefața la „Orgi și altare demontate. Poeme alese (1968-2018)”, de Constantin Abăluță


Orgi și altare demontate. Poeme alese (1968-2018) va apărea curând la Editura Cartier, însoțită de fotografiile lui Andrei Păcuraru

Constantin Abăluță
portret de Andrei Păcuraru

Orgi și altare demontate –
despre demnitatea umilă a poeziei


            Constantin Abăluță s-a născut într-o zodie fastă, deși în octombrie 1938 lumea dădea semne hotărâte că își accelerează pulsiunile autodistructive: oroarea „Nopții de cristal” (petrecută, ce stranie ironie, la numai zece zile după celebra adaptare radiofonică făcută de Orson Welles la Războiul lumilor, care a produs panică în rândurile ascultătorilor, convinși că Pământul este de-adevăratelea invadat de ființe extraterestre), întețirea violențelor și a asasinatelor politice, avântul fascismului în toată Europa, toate acestea (dar și dezvelirea, pe 27 octombrie a acelui an, a Coloanei fără sfârșit la Târgu Jiu) s-au petrecut în primele sale săptămâni de viață.
Bucureștean get-beget, discret și nezgomotos cum ne-a obișnuit să se înfățișeze, Dinu Abăluță nu a vorbit niciodată prea mult despre copilăria și adolescența lui. Nu a făcut caz de acea vârstă pe care alții o fetișizează și ale cărei întâmplări sunt supradimensionate până ce capătă proporții și semnificații fanteziste sau din cale-afară de literare. Ecouri se găsesc însă în câteva poeme frumoase pe care antologia de față nu le putea ocoli: mai mereu imagini stăruitoare ale unor obiecte (un cerc, un nor imprimat pe o sugativă, numărul unei case, laptele adus de o țărancă la fereastră), ziduri și colțuri de străzi declanșatoare ale rememorării, vagi tensiuni retrăite fără obișnuitele înduioșări și melancolii nătânge, stări încețoșate despre care presimți că închid secretele bine păzite ale unui spirit gracil și vulnerabil. S-ar spune că, până destul de târziu, Abăluță a avut de-a face mai mult cu lucrurile decât cu ființele în carne și oase, și poate că în această primă parte a existenței sale se găsește o cheie pentru înclinația atât de stăruitoare spre viața secretă a obiectelor, ce-l înrudește cu Francis Ponge și care-i traversează cu tenacitate furtivă o operă poetică de mai bine de o jumătate de veac. (Iar dacă e să stabilim filiații, să ne amintim că Ponge însuși mărturisea în 1963: „Îndrăzneala și delicatețea lui Proust au fost pentru mine bulversante și m-au schimbat pe de-a-ntregul”.)
Dacă Eugen Ionescu a scris la tinerețe Elegii pentru ființe mici, Abăluță și-a populat literatura (și a făcut din asta o marcă grație căreia nu-l poți confunda nici cu George Almosnino, nici cu Vasile Petre Fati) cu fel de fel de elegii pentru obiecte mici: „căci viața nu-i decât o prelungită singurătate printre lucruri din ce în ce mai mici”, spune în Drumul furnicilor și câteva escale printre nori. Și, în același volum-dialog, câteva rânduri prin care dă un răspuns de mare finețe la întrebarea interlocutorului său („Dacă s-ar putea să alegeți, nu un bulevard, (...) dar o străduță, care să se numească strada Constantin Abăluță, la ce stradă v-ați gândi și de ce?”), care altuia i-ar fi zgândărit vanitatea: „Cineva care ar fi să treacă pe strada pe care îmi plăcea și mie să trec, de exemplu pe strada Ocolului, mi-ar fi de ajuns. Adică: să-i placă și lui să treacă pe acolo. Să-l lege și pe el tot atâtea lucruri de această stradă. O casă cu zidul fațadei proptit cu doi bulumaci oblici ce ajungeau aproape până-n mijlocul străzii, casă pe care am introdus-o în multe texte. Se zice că era așa de la cutremurul din ’40. La anumite ore de seară dinlăuntrul ei se auzeau sunete de pian.
Scriind, în urmă cu șapte ani, pe ultima copertă a unei cărți pe care i-am editat-o, Bazooka Girl, am încercat să ocolesc orice loc comun confecționat pe marginea poeziei sale, și poate de aceea am fost peste măsură de precaut. Și totuși, mă întreb retrospectiv, de ce am vorbit despre „decența disperată” a acestui artist care se deosebește de o mulțime dintre confrații săi tocmai fiindcă se eschivează de la orice l-ar putea face să pară un deznădăjduit de salon, un afectat?
Nimic mai străin de sentimentul (atât de comun încât devine adesea banal și plicticos) de pierdere a speranței la Abăluță, ce posedă o energie rară, de care poate că nu l-ai bănui la prima vedere. Vitalismul său nu e expresia unui spirit năvalnic, nu e molipsitor și imoderat, ci vine din drămuirea consecventă a unei forțe lăuntrice granulare, ce se adună din (și în același timp se reflectă în) rețeaua de prezențe mărunte, uneori afabile, alteori deconcertante, pe care în general tindem să le ignorăm, ale realului imediat. Abăluță le dă credit și observă toate acele lucruri care ne sunt familiare și pe care de aceea le subestimăm. O face cu un dram de nebunie, cu – uneori – candoare, alteori cu strictețe și exactitate de cunoscător și rafinat, nu sare calul, nu exagerează, păstrează distanța și își conservă bucuriile (nu le ascunde, însă nici nu i le vâră celuilalt în ochi) – dacă vrei să vezi ce a văzut el, dacă îți dai voie să-ți placă și ție să treci pe străzile pe care a trecut el – bine, dacă nu, nu.
Discreția lui Constantin Abăluță se transmite tuturor textelor sale (sau invers), însă este vorba aici despre o pudoare și o onestitate ce nu pot fi contrafăcute: cu atât mai neobișnuit este acest om într-o lume a înverșunărilor pentru orice fleac, a lipsei de măsură, a egourilor gonflate, a maliției, umorilor și blazării. Nelipsit de excentricități și bizarerii care inspiră simpatie și solidaritate sufletească, Abăluță este orgolios cu măsură, genul de artist care își cunoaște valoarea și locul, dar detestă să „facă valuri”, să fie incomod sau ostentativ – și care a preferat mereu să își joace cu autoironie rolul de „om la locul lui”, având un supraeu îndeajuns de puternic încât să nu se lase dominat de puseele păgubitoare sau de exasperante vanități.
            Abăluță este o excepție, un ins civilizat până în vârful unghiilor într-o vreme care nu mai pune mare preț pe civilitate, ba chiar o desconsideră, tinzând să o stigmatizeze ca slăbiciune. Un personaj așezat, de o politețe pierdută în ziua de azi, cu ținută (încerc să rămân prudent în folosirea acestui cuvânt, fiindcă el trebuie să descrie o persoană demnă, dar în același timp de o delicatețe aparte) și tabieturi, care se cenzurează atât cât trebuie, dar își dă voie să aibă veselii bruște și neașteptate când vorbește despre cărți, artă sau întâlniri formatoare, atitudinea lui în fața vieții fiind în esență stenică, a unei persoane înzestrate cu solicitudine, curiozitate și umor, sensibilitatea sa lăsându-se inervată în răstimpuri de impresii și asocieri iscate spontan.
            Acesta este, în puține cuvinte, omul, inseparabil de literatura sa.

*

            Debutând în același an cu Ana Blandiana, Ioan Alexandru sau Marin Sorescu în colecția „Luceafărul” a Editurii pentru Literatură, Constantin Abăluță este în Lumina pământului (1964) un tânăr poet încă destul de crispat – nu neapărat confundabil cu autorii primului val șaizecist, dar fără să se detașeze decis de poetica dominantă sau de imperativele retorice ale vremii. Acesta este motivul pentru care nu a reluat niciodată în antologiile de mai târziu texte din acest prim volum, considerând Piatra (1968) adevăratul său debut – pe bună dreptate, căci este prima carte în care discursul său se autonomizează, prefigurându-i evoluția din următoarele decenii.
Chiar cu unele inegalități (Psalmi sau Iubiri ne par acum genul de volume intermediare și cam lipsite de contur), explicabile prin năzuința consecventă de a experimenta noi modalități de captare a faptului de viață anodin, această primă fază a operei lui Abăluță marchează prin titlurile de la sfârșitul anilor ’60 și din anii ’70 o traiectorie neabătută. Astfel, fără să cadă pradă nici metafizicismului și tendințelor abstracționiste proprii poeților canonici ai șaizecismului, nici concetismului ritualizant și emfatic, de extracție asianică, al majorității celor ce debutează în preajma lui 1970-1971, Constantin Abăluță publică Unu (1970), apoi prima sa antologie, Piatra și alte poezii (1972) – pe care o montează însă ca pe o carte nouă, cu destule inedite și reinterpelări ale textelor publicate anterior –, clandestina Ewww/Erre (1972, șapte poeme în română și reversul lor în franceză, ediție neobișnuită, remarcabilă grafic, în regia autorului), Există (1974), Călătorii (1977) și Obiecte de tăcere (1978), volume care îl vor fixa, odată cu apariția, un an mai târziu, a antologiei cu același titlu în colecția „Hyperion” a Cărții Românești, ca pe un autor nespectaculos și coerent cu sine, impunând o poezie eliberată de orice retorism sau grandilocvență. Pliată pe real, interiorizată și autoironică, literatura sa anticipează una dintre orientările principale ale optzecismului, deși aceasta nu se revendică explicit de la poetica lui Abăluță; germeni ai postmodernismului se găsesc în primul rând în atitudinea subiectului poetic, dar și în strategiile de atenuare și autosubestimare, în concretețe, prozaism și refuz al discursivității. În plus, trebuie avut în vedere că tinerii optzeciști, încă în formare, au avut un reper important în cartea lui Serge Fauchereau tradusă de Abăluță și Ștefan Stoenescu, Introducere în poezia americană modernă, precum și în câțiva poeți traduși de cei doi în deceniul al optulea (în principal Roethke și O’Hara).
Cu volumele din anii ’80, de la Aerul mod de folosință (1982) la Singurătatea ciclopului (1988), „omul momentan” al lui Abăluță își delimitează tot mai clar un teritoriu propriu, și depășește, cred, comentariile critice care îl localizează simplificator în poezia obiectelor. Căci nu atât despre lucruri e vorba aici, cât despre o filosofie a evenimentului – înțeles, după distincția lui Deleuze, nu ca ceva care se întâmplă, ci ca „ceva care are loc în ceea ce se întâmplă, (…) care ne așteaptă și ne invită înăuntru”. Cu alte cuvinte, particularizarea pe care o operează nu trebuie căutată numaidecât în monotonia cotidianului, în precaritatea și anonimatul concretului tern (asupra acestora se poate glosa la nesfârșit), ci în acel „absolut fragil” despre care scrie Žižek – evenimentul nefiind un lucru, ci ceva aflat în mișcare într-un lucru, conține o formă de „har laicizat” („grâce laïcisée”, după expresia lui Alain Badiou), partea sa de miraculos expunându-se în măsura în care își refuză orice fixare în imanent. Fără să o afirme în mod direct, prin refuzul narațiunilor moral-metafizice și prin această paradoxală demnitate umilă pe care o profesează, poetul nu se limitează la înregistrarea „mărunțișurilor” din viața sa (și a oricui altcuiva), așa cum ar părea la o analiză superficială, ci afirmă ontologic o prezență în stare să trăiască evenimentul cel mai puțin ieșit din comun, galvanizând porțiuni, crâmpeie întâmplătoare și necontrolabile ale existenței.
Dacă la început cultiva un post-suprarealism cu ecouri naumiene („dar mie îmi lipsește barba sau nu-mi lipsește / afară ploaia ca un preot budist își dă din nou foc”), Constantin Abăluță s-a deplasat către „poezia banalului” (având un precursor de neocolit în Bacovia – „Prin întunerec bâjbâiesc prin casă, / Şi cad, recad, şi nu mai tac din gură” se transformă la poetul Odăilor în „și-o umbră se mișcă pe zidul / policlinicii și-i frig în odaie și nu mai termin”), însă această opțiune are un sens într-o formă de transcendență camuflată, specifică gândirii „slabe” din postmodernitate. Să ne întoarcem pentru o clipă la Deleuze din Logique du sens: „Nimic mai mult nu poate fi spus și nimic mai mult nu a fost vreodată spus: a deveni demni de ceea ce ni se întâmplă”, chiar dacă asta nu înseamnă mai mult decât „Într-o curte am văzut un tânăr bărbierindu-se / degajat el se uita-n oglinda fixată într-un pom / mi-am pus mâna pe față mi-am simțit obrazul ca un pașaport fals / dincolo de care omul moare încet sigur și neștiut de nimeni” („Ipoteza 8”); „ E tot ce pot să fac / să aștept într-o stație de tramvai / cu jugulara luminată de farurile mașinilor / ce gonesc într-o durere pură” („Elegie”); „să mergi să mergi fără țintă / la o fântână arteziană să te oprești / și apa din orașul străin / să-ți împroaște cu un jet / ceasul de la mână” („Odăile”) sau „O, toată viața o să-mi aduc aminte fața mea privită / de un necunoscut noaptea la lumina unui chibrit.” („Soare strivit de zid”)
Angajându-se în tot felul de formule poetice, Abăluță și-a păstrat tonul specific și consistența demersului. Nu s-a dezis de explorarea sa. Decopertând suprafețe masive de materie lingvistică pe care o trece prin mașinăria sa producătoare de text, el trăiește, fără fastul și narcisismul atât de des întâlnite la poeții români, în religia scrisului. Lucrul e vizibil mai cu seamă în volumele de după antologia-corolar de la mijlocul anilor ’90, Singurătatea ciclopului (1995), care marchează o mutație nu doar de ordin tehnic – fiindcă știm că, la astfel de scriitori (ajuns la deplina maturitate, atracția lui Abăluță pentru multiplele „încarnări” ale lui Pessoa e tot mai pronunțată), partea de măiestrie nu poate fi desprinsă de imperativele interne, de resorturile cele mai intime ale viziunii.
Începând cu Drumul furnicilor (1997), Abăluță este cuprins de o furie editorială care-l va face să publice în următoarele două decenii peste douăzeci de volume și antologii. Vârfurile perioadei sunt atinse în Cârtița lui Pessoa (1999), Odăile (2000), Intrusul (2005), Iov în ascensor / Iov în funicular (2009) și Tot atât de liber (2013), până la recentele Trăiesc în fața dumneavoastră (2017) și Mai sincer ca Himalaya (2018), în care montează cu știință și fler poeme sau cicluri din alte părți alături de texte noi, făcându-le să fuzioneze în așa fel încât să-i satisfacă exigențele tematice sau să rotunjească proiecte peste care n-a tras obloanele odată ce-au apărut într-o carte.

*

Catalogat ca experimentalist, textualist („drumul furnicilor”, „cârtița” sau „urmele verzi” pot fi puse fără mari bătăi de cap în relație cu „metoda textualizantă” predicată de Marin Mincu) sau chiar minimalist, Abăluță e un scriitor insațiabil, cu o conștiință acută a meseriei sale. El nu începe să gloseze pe o temă sau să exploreze o zonă de poeticitate fără să asimileze în slalomul său tot ce poate fi asimilat. Ceea ce uimește în continuare la el este pulsul extraordinar de atent la actualitate, reușind un lucru rar la scriitorii ce-nregistrează un exces de productivitate: anume să rămână în joc, să fie în continuare credibil și autentic. Deși e greu să ții pasul cu ritmul editorial deconcertant pe care și l-a impus, volumele sale nu au devenit niște condici în care doar înregistrează sau conservă ceea ce iscodește și îi traversează spiritul. Sunt foarte rari cei cărora le iese asta.
Pe de altă parte, după antologiile ample, dar fără cine știe ce circulație, din ultimii cincisprezece ani, Despre viaţa şi dispariţia broaştelor mele ţestoase (2004), respectiv voluminoasa Totul despre nimic (2011) – ambele publicate de Editura Vinea –, se impunea apariția unei cărți care să arate, într-o selecție concentrată, un parcurs (punctându-i articulațiile și momentele nodale) ce acoperă o jumătate de secol de poezie românească.
Orgi și altare demontate recapitulează traseul unui poet și traducător exemplar, fiind prima antologie pe care tânărul octogenar Dinu Abăluță nu și-o croiește singur (el care i-a antologat cu acribie și devotament pe colegii săi de generație în temeinica Poezia română după proletcultism), agreând aproape toate alegerile mele, așa încât antologia (care trebuia să nu iasă nici masivă, dar nici peste măsură de frugală) să poată fi citită ca un volum cursiv și unitar, unul care s-a scris, cu toate tăcerile și tranzițiile unei vieți omenești, din 1968 până în 2018.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu