Aproape necunoscut, în orice caz absent din toate listele și clasoarele mai mult sau mai puțin partizane, mai mult sau mai puțin echitabile ale generației noastre, poetul Silviu Gongonea (n. 1980) își vede de ale lui și publică în 2017, la o editură sârguincioasă și greu reperabilă în afara Craiovei, Aius, a doua sa carte de poezie, cu un titlu cam șters, A doua natură. Silviu debutase fără nici un fel de zarvă acum opt ani, publicând la aceeași editură volumul Încălzirea mâinilor (2009), urmat de un studiu monografic pe care doar poziția sa periferică a făcut ca mediul literar să nu-l bage prea tare în seamă: Gellu Naum: aventura suprarealistă (2013).
Rezervat și coerent cu sine, lui Silviu Gongonea pare să-i prindă bine marginalitatea pe care și-a impus-o (nici autoironia nu-i lipsește în unghiul acesta în care s-a plasat și pe care și-l asumă până la capăt: „Trăiesc într-un târg ruinat/ pe care-l cred stâlpul țării mele./ Și e posibil/ să pic într-o altă țară/ cu ziduri dezghiocate/ cu ferestrele către apus./ Și e posibil/ să pic în paharul unui pensionar/ care zace în amorțire […]”), așa încât dintre poeții încă tineri ai Craiovei, mi se pare în acest moment că e singurul care propune o viziune și o etică îndeajuns de convingătoare. Cu lecția suprarealistă asimilată într-o formulă bine dirijată și tot mai clar definită, descoperind între timp tranzitivitatea și directețea tipice biografismului deja clasicizat de la 80-iști încoace, poetul alege să-și lucreze textul într-un minorat despre care știm deja de mai bine de jumătate de secol (avem destule exemple în poezia românească mai veche și mai nouă, de la Bacovia la M. Ivănescu și de la Ionel Ciupureanu la Constantin Acosmei) că poate fi lozul câștigător.
E drept, uneori „naturalețea” despre care vorbește Nicolae Coande în prefață (mai e o observație a acestuia pe care o rețin și cu care tind să fiu de acord: „Lent, fără grabă, cu lentile de noapte, Silviu Gongonea l-a «văzut pe altfel», în adierea înfricoșătoare a numinosului [...]”) îi mai joacă feste acestui poet chibzuit și nezgomotos, care mai alunecă într-o zonă cam previzibilă, ternă fără farmec, un pic cam prea „confortabilă”. Până și naturalețea fiind, în artă, un construct, ceva la care ajungi prin eliberare de naivitățile pasabile și, uneori, prin artificiu, cred că aceasta e piedica ce-l mai ține pe S.G. la câțiva pași de atingerea potențialului maxim al poeziei sale.
Concret, în textele în care începe să se alinte, împingându-și discursul în spațiul desuet al poeziei-despre-poezie, al scriiturii prea conștiente de sine, care mai totdeauna devine prețioasă și necreditabilă, se trădează, plasându-se într-un teritoriu ostil propriului discurs: „Trebuie să ții ochii deschiși/ foarte tare/ până la desprinderea de orice egolatrie/ mai ales de cea a scrisului./ Ea este cea mai dăunătoare dintre vicii/ lațul de care nu poți scăpa” etc. În același poem, al doilea al cărții, îngeri care putrezesc și sângele îngenuncheat în rugăciune îl situează într-o retorică vetustă și cred că exact de genul acesta de recuzită are, de aici încolo, a se feri. „Să treci/ cu scrisul tău/ dincolo de moarte/ de întunericul ei/ desăvârșit. (...)” Desăvârșit, desigur, că doar vorbim despre moarte. Dar să scrii despre scris și moarte, în doar cinci versuri scheletice, nu-ți poate aduce nimic.
Partea bună e însă că locurile comune cu vag aer rilkean sau suavitățile galeșe („Lumea largă”, „Locul secret” sau „Haiku” puteau lipsi din A doua natură) care îi dau târcoale sunt contrabalansate de poeme în care calitățile poeziei lui Gongonea se arată simplu, calm, fără ricoșeuri nefericite, în poeme precum „Crepuscul de mai” („Le simți mirosul/ printre tei și florile de mai,/ varză acră rămasă/ dosită până azi/ prin boxele ceaușiste./ Dă, Doamne, ca lumea/ să nu sfârșească așa”), „A doua natură” („Uneori îl ducem în cap/ ca pe un vierme ce roade/ fiecare celulă,/ îți pune filmul său,/ zilnic te duce la plimbare/ spre podurile arcuite/ sub arborii inelați”), „Nevoia unei prezențe” („O revezi uneori în paltonașul ei ponosit/ dar dispare imediat după colț./ Sau, îți spui în minte,/ este altcineva care îi seamănă,/ se întâmplă ca și privirea sau memoria/ să îți joace feste./ Cauți imediat repere în jurul tău/ a treia casă spre nord/ gardul neterminat”) sau ca în distihul cu care se deschide cartea: „Pielea miroase a bătrânețe/ și niciodată n-am fost mai superficial.” („Promisiune”). Textul, purtând un titlu cum nu se poate mai banal, se încheie cu trei rânduri care, prin construcție și imagerie, îl arată pe poet îndatorat lui Mazilescu, dar și universului traklian: „Este ziua aceea poate ehei este ziua aceea/ când în gura poetului se face întuneric/ sau nu.”
Și totuși, poate că nu scriind despre întunericul din gura poetului se individualizează S.G. cel mai limpede, ci în ipostaza lui de poet senzorial, aproape epicureic: în „Existența poetului” se definește ca personaj meridional, „un sudic/ ce se îndoiește de sine” și trage cu ochiul la poeții care „într-adevăr/ au pătruns smerenia gustului”; „Cocoșul de tablă” închide o microalegorie cu un soare blând mângâind păsările apăsate de „frigul din nord”; „Se întunecă devreme” e un poem deconcertant de simplu, în care descoperi afinități de substanță cu poezia unui 70-ist pe nedrept uitat, cum e George Almosnino: „Aproape că nici nu-ți mai pasă/ de chiotele elevilor/ care trec pe sub fereastra noastră./ Acum te interesează doar siluetele arborilor,/ te gândești că poți rămâne singur/ între zidurile reci ale unei case./ Zilele au devenit tot mai scurte/ căci se întunecă de la cinci”. Toate acestea arată o certă dispoziție pentru decriptarea unei infrarealități (nu cred că se referă la altceva când vorbește despre plonjarea „sub pelicula realității” sau despre „umbra stâlcită” pe care o vede „prin perdeaua translucidă a zilelor lucrătoare”) mai mult intuite, lizibile dacă este cercetată din locul și în lumina potrivită.
Fundamental optimist, pozitiv chiar și când vorbește despre „carcasa de carne” în care se simte captiv, despre „cioturi sângerânde” și alte visceralități de manual, personajul poetic al lui Gongonea pare cel mai adesea atras de aspectele stenice ale existenței, până și într-un mediu citadin din care nu lipsesc micile brutalități cotidiene, pe care însă nu le receptează ca fiind neapărat ostile, cât îmblânzibile. Franciscanism postmodern („Povești semiurbane”) sau căutare a sinelui în cheie orientală („părul meu e unsuros/ și el doarme acum în frunze,/ carnea mea miroase urât/ iar el bea apă limpede de râu,/ mi s-a așezat mucegaiul în păr/ iar el se bucură de soarele verii” – „Încă nu am încetat (II)”, text în care intră parcă în dialog cu poezia ostentativ hipersensibilă a lui Constantin Virgil Bănescu), discursul poetic al lui Silviu Gongonea nu înregistrează rupturi deranjante nici măcar când e ispitit de un contrapunct ginsbergian ingenuu și-atât („Un superbmarket”).
După cum spuneam, Silviu Gongonea este un poet adevărat, a cărui evoluție (cu pași mici și atent potriviți) voi continua să o urmăresc nu cu interes sau curiozitate, ci încredințat că el va ajunge unul dintre aceia cărora o mare discreție domestică le învăluie parcursul și face din poezia lor un lucru de preț, ce poate fi descoperit cu bucurie și peste ani. Iată, în fine, de ce: „Nu credeam s-ajung/ un mistic la mine în sufragerie,/ l-aș fi lăsat o clipă pe Dumnezeu/ să trăiască în mine./ Sufrageria și dormitorul nu sunt ale noastre/ dar nu poți gândi altfel/ când cecilia aleargă cu pofta unui copil/ prin încăperile semidecomandate./ Într-o zi, îi spun, vom părăsi acest loc/ ne vom rupe de el/ și n-am știut să mă bucur ca tine.” („Sufrageria”)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu